Producător de film în România? Mai degrabă detectiv de filme pierdute!

Producător de film? Independent de film sau de film independent? N-am mai ieșit din culise de la atâta școlarizare și cercetare, un drum de 5 ani în câteva luni, căci ce sens are să faci un film dacă nu știi să-l faci descoperibil? Noi nu avem aici bugete nici de dezvoltare și producție, darămite de marketing și promovare. În plus, a fi producător de film la 20 de ani e una, la 40 e alta…

Călătoria mea spre film (și spre „descoperibilitate”)

Călătoria unui producător de film independent începe cu o viziune și continuă prin deșert și vestul sălbatic.

Începuturi tumultoase

Am început prin a simți că trebuia să fiu detectiv, judecător sau ninja. Forme de exprimare cu adevărat eliberatoare, cu acțiune și impact. La început mă atrăgeau misterele polițiste și descoperirea minciunilor din familii. Apoi, am descoperit arta luptei, atât pe stradă, cât și în dojo și sala judecată. La 16 ani aveam centura maro și câteva campionate naționale unde îmi spusesem cuvântul adolescentin. Doar indisciplina mea a făcut să nu ajung la centura neagră odată cu ceilalți.

Ca să evadez din familiar, am ajuns la antreprenoriat, unde am fost ca intr-un rollercoaster care nu se mai oprea niciodata. Ca să evadez din captivitatea antreprenoriatului am ajuns la rezolvarea de probleme în peisajul virtual al inovației deschise.

Drumul spre poveștile din imagini mișcătoare

Pe drum, după o cantitate suficientă de întâmplări cum nici în filme nu am văzut încă, am zis că mai bine mă făceam profiler de infractori sau agent specializat în combaterea criminalității.

Însă nevoia de exprimare sau mai bine zis emoțiile mele sau ale copiilor mei interiori (?) în a căror reglare mereu mi-am prins urechile m-au împins către scris și ideea de realizator film, făcându-mă să străbat multe straturi ale realității în căutarea drumului către fabrica de vise de la care primeam povești pe diafilme și mai apoi filme pe casete video când eram mică.

Pe măsură ce înaintam, povestea mea devenea un film, trăiam într-un film și ideea de a deveni povestitor vizual căpăta tot mai mult sens. Căci unde în alta parte să își găsească locul atâtea cunoașteri, aptitudini, rătăciri, explorări, preschimbări și regăsiri? Nu există decât trei posibilități: antreprenoriatul, creația și cercetarea/inovația. Botezul mi-a fost dat sau mi l-am fabricat singură în toate și ce pot să spun fără urmă de îndoială este că pentru construcția unui drum pe care să reziști până la capăt, pentru oricare dintre ele îți trebuie celelalte două.

Fabrica de vise… în România?

Însă când spre surprinderea mea am ajuns la fabrica de vise, am avut senzația că fie am greșit țara, fie calea și atunci a trebuit să-mi pun întrebarea de care îmi era cel mai frică: am făcut toată această călătorie de 20 de ani căutând să împlinesc o nevoie a copilului care am fost, dar eu mai vreau același lucru sau acest lucru în acest fel?

Doctorat neplanificat și neimaginat, nimic mai nenatural pentru un producător independent de film, un om de acțiune

Mai mult împinsă de profesori, după masterul de producție de film m-am trezit în doctoratul pe care nu-l planificasem și la care nu aspirasem niciodată. Dar am intrat la buget. Și atunci mi-am spus că o să-mi răspund la această întrebare după ce termin și bucata asta de drum. Adică în primăvara lui 2025. Îmi era și mie clar că îmi mai trebuie informații și accese și doar pe ruta asta le puteam obține. Pentru mine sau pentru vis am considerat că merită investiția și efortul. Așa am creat Film Shaper, un laborator de experimente pentru a afla cum să fac filme și să scriu povești cu limbajul algoritmilor în minte.

Detectiv de filme pierdute.

Așa am ajuns, cel puțin pentru moment, un detectiv de filme pierdute, căutând să aflu cum putea scrie și produce filme adaptabile în infrastructura digitală pentru a le face mai descoperibile și cum putem extinde narativele existente pentru a fi redescoperite și revitalizate, acum beneficiind și de magia inteligenței artificiale.

40 de ani și o nouă perspectivă

Spre deosebire de boboci, care acum își încep drumul, eu am 40 între timp. Nu am pe calendar timp de încercări fără rezultate. Ori nimeresc ținta, ori plec acasă. Ori îmi fac o viață din asta, ori rămâne un hobby. Și totuși, la un workshop, un realizator de film veteran a făcut o glumă zicând că abia de la 40 încolo avem ceva de spus, până atunci putem vorbi cel mai mult de bunici, virginitate și prima dragoste. Și atunci m-am bucurat că n-am putut termina regia de film pe când aveam 26 de ani, căci ce fel de povești aș fi spus?

Încotro?

Întrebarea este însă: despre ce carieră discut acum? Cea de realizator de film sau cea de cercetător sau ghid prin profesorat sau alte scenarii într-ale producției de filme vizibile din fabrică? Căci iată, natura călătoriei mele mă face peste măsură de independentă și cu greu mă pot numi un producător de film tradițional, întrucât acum mă interesează mai mult să spun poveștile mele, dacă tot am adunat atâtea. Cuvântul ‘carieră’ întotdeauna m-a încurcat, dar și mai mult m-a încurcat singularitatea și tristețea lui ‘o’.

O poveste la fel de imprevizibilă ca viața

Știu cum sună povestea asta pentru un om care a fost modelat să urmeze drumul tradițional: școală, serviciu, casă, familie, două vacanțe scurte pe an, toate cu sau fără credit dar mai mult cu, pensie impozitată, lupta pentru o fărâmă de demnitate când bătrânețea intră pe calea sârmei ghimpate, dispariție. Nu am putut înțelege niciodată alegerile „normale” ale adulților. Dacă filmul rezultat din acest scenariu ar fi fost un film care ar fi rulat pe Netflix sau la cinema, nu m-ar fi atras. De la bun început nu am vrut ca viața mea să fie o poveste pe care eu însami n-aș avea chef să o citesc sau să o vizionez. Și nu a fost o alegere, pentru că nu am simțit că am de ales.

Când viața pentru film seamănă cu o anchetă: lecții, experiențe și revelații

O aventură riscantă

Producția de film nu este o meserie pentru producătorul independent, ci o aventură în care doar pleci și nu știi când și dacă mai și ajungi. Ca și antreprenoriatul și cercetarea. Vorbesc despre România pentru că aici sunt pentru moment, însă independenții întâmpină aceleași provocări peste tot.  Totul seamănă cu o anchetă: De ce scriu filmul? De ce acesta și de ce acum? De ce doar eu pot scrie acest film? Pentru cine îl scriu (pentru mine sau pentru un public definit?). De ce ar vrea cineva să vadă acest film? Ce vreau să spun cu el? De ce așa și nu altfel? Cine să joace în el? De unde facem rost de bani? Iar dacă ești debutant,  fără nume, portofoliu, know-how și eligibilitate: De unde inventezi bani și cum convingi familia, prietenii și mediul privat să te sprijine? Și de ce ar face-o?

Dacă te găsești nevoit să faci un pas lateral și să lucrezi pentru alți oameni din alte domenii ca să îți poți susține studiile și continua drumul, și nu de puține ori te vei găsi în această situație, acesta este un compromis care rareori funcționează sau prețul pe care trebuie să-l plătești este mult prea mare. Ai o personalitate curioasă, independentă și dornică de explorare, aceasta înseamnă că ești autonom emoțional și în general, iar aceasta înseamnă că nu ești manageriabil. Într-o lume bazată pe șabloane și pe dinamica exploatării, lumea nu știe ce să facă cu tine. Dacă jobul nu are măcar o latură creativă sau inovativă, sau nu se dorește dezvoltarea lui în niciun fel, ci doar menținerea rutinelor și a status quo-ului, te epuizează emoțional și mental, oricât de practic ai fi. Managementul acestui fel de nealiniere impusă de context nu este simplu, căci operează cu emoțiile, psihicul și timpul.

Așadar, trebuie să îți fie foarte clar cine ești, încotro te duci atunci când îți iei joburi de suport și natura lumii, să îți comunici clar poziția și disponibiliatea și să speri că vei fi înțeles. Însă de cele mai multe ori nu vei fi, oamenii nu vor ști să dezvolte cu tine o relație de durată reciproc avantajoasă și atunci trebuie să înveți să știi când să pleci și să-ți alegi luptele. Fără suport și înțelegere drumul unui realizator de film este foarte dificil, aproape imposibil.

Pasiune și perseverență

Altfel, e un drum printr-o pădure unde halucinezi destul de des, din care nu știi dacă mai ieși, în ce formă, cu ce rezultate și cât de aplicabile și utile vor fi acestea. Iar dacă nu ai suport de nicăieri și trebuie să muncești, să ai grijă de familie și de părinții ajunși pe ultima parte a drumului, lucrurile devin rapid complicate. Pasiunea îți este testată din rărunchi și totuși, îți e singura busolă. Dar dacă reușești să treci de obstacole, atunci poți spune că ai totuși o vocație. Și probabil asta înseamnă vocație: să nu poți abandona un vis, să nu te poți abandona pe tine.

Sinceritate brutală

Tinerii cineaști trebuie să fie brutal de sinceri cu ei înșiși pentru a-și înțelege natura ambițiilor și a intențiilor, altfel nu le va ajunge „combustibilul” motivației nici până la sfertul drumului. În condițiile în care scrierea și realizarea unui film independent durează în cazuri cele mai fericite 3-5 ani, matematica ne arată că tot cu noroc ajungi să faci 2-3 filme de-alungul vieții, ceea cu greu se poate numi o carieră, cel puțin nu una sustenabilă.

De ce film?

Lumea te va întreba mereu de ce mergi pe acest drum. De ce riști atât de mult? Mai ales când înaintezi în vârstă și nu ai ajuns încă unde ți-ai dorit sau unde crede lumea că ai fi trebuit să ajungi până acum. Chiar de curând am fost din nou provocată, pentru că am un mix rar de aptitudini și oamenii înțeleg greu sau deloc de ce nu le folosesc ca să fac bani sau să îi ajut pe ei muncind mai mult să facă bani și îmi „pierd” timpul, energia și resursele să cercetez lucruri care poate nu îmi vor folosi la nimic, cum se întâmplă cu cele mai multe: De ce insiști să continui? Nu ți se pare o nebunie? Pentru că am o poveste de spus, iar după ce o spun, de trimis în lume. Atât? Doar pentru o poveste te chinui așa? Da. De ce? Pentru că e a mea, e copilul meu și darul primit aici pe Pământ. Și cui crezi că îi va păsa? Mie.

Întrebări incomode

M-am simțit un copil atunci. Scos la tablă, despicat fir cu fir și urecheat pentru că nu poate oferi răspunsuri suficient de practice sau nu pe măsura abilitaților sale. Un copil care poate a uitat că a intrat pe ultimii 20 de ani de „nerv” înainte de prima bornă oficială a îmbătrânirii, pensionarea. La acest asalt m-am îndoit un pic și eu de mine, însă partea mea de copil și poveștile mele nu s-au îndoit nici o clipă.

Anchetatori de vise.

Oamenii au nevoie de roluri, simplitate și claritate, să poată funcționa și vedea un orizont. Întrebările au fost cât se poate de legitime și practice, și au avut darul să mă fixeze mult mai bine cu picioarele pe Pământ. Chiar dacă uneori dialogurile se învecinează cu conflictul sau chiar cu scandalul, în funcție de intenția și miza pentru care sunt inițiate, e foarte bine să întâlnești oameni care să-ți ancheteze ambițiile, intențiile și motivațiile. Și, oricât de nerecomandat ar fi, cu cât o fac mai agresiv, cu atât te ajută mai mult, pentru că nu-ți lasă spațiu pentru convenabilitate, ezitări și ascunzișuri. Chiar trebuie să-ți poți da ție un răspuns care în primul rând să te convingă pe tine. Altfel, nu poți continua.

Motivații profunde sau o nebunie la fel de profundă

Este o călătorie fără drumuri pavate și hărți, pe care nimic nu este garantat și pe care nu ai satisfacții imediate perioade lungi de timp. Trebuie să te conducă ceva mai presus de tine și nevoile firești. Până ajungi să te simți confortabil în disconfort continuu, ești dificil de înțeles, de văzut și de iubit, chiar dacă, ironic, ți se caută compania. Acesta este poate prețul cel mai mare pe care îl plătești pentru îndrăzneala de a visa și de a-ți împlini visele. Aceasta este o aspirație înaltă și este firesc ca prețul să fie unul costisitor. Căci unde ai mai auzit de vise 3 în 1 sau împlinire la reducere? Până nu ajungi la „vizibilitate”, ești „ineligibil” pentru o viață „normală” și trebuie să fii împăcat cu asta. Și e la fel de probabil să nu ajungi la destinație și trebuie să fii împăcat și cu această posibilitate.

Succesul are multe forme: „A ajunge” poate avea semnificații diferite. Poate însemna recunoaștere publică, succes comercial, sau pur și simplu împlinire personală prin crearea de filme care te reprezintă și care ajung la publicul potrivit. Chiar dacă nu vei obține succesul la scara la care visezi acum, poți avea o carieră și viață împlinită și poți aduce o contribuție valoroasă. Trebuie să fii împăcat cu toate posibilitățile probabile ca să fii bine, oricum ar fi viața. Doar prin acest tip de împăcare poți fi suficient de liber și neînfricat cât să-ți permiți luxul de a da fiecărei încercări tot ce ai mai bun. Pentru că este un drum al materializării nevăzutului, a realiza un film îți cere foarte multă energie, consistență, rezistență, suport și resurse pe care de mai multe ori decât nu, nu le vei avea sau putea accesa ușor. Această împăcare îți dă tăria să reziști în timpurile marilor îndoieli de sine și de tot și atunci când ai senzația că doar până acolo ai putut ajunge și că asta și atât a fost.

Descoperibilitatea și expansiunea narativelor: O nouă perspectivă asupra filmului

Actul I: Explorarea și afirmarea

Călătoria mea cu filmul are două acte până acum. În primul act am vrut să trec singură prin toate procesele posibile, pentru a învăța sau măcar a avea o idee despre ceea ce nu știu și ce ar trebui să știu, dar și pentru a-mi încerca vocea. Intrarea în zona cercetării, desi aproape insuportabil de suportat, comparativ cu nivelul de acțiune la care eu eram și încă sunt obișnuită, a deschis enorm de multe orizonturi. În contextul meu de viață era inevitabilă, dacă voiam să continui această călătorie.

Actul II: Cercetarea și inovarea

Apoi, după fiecare scurt film terminat, am văzut că sunt două drumuri: calea tradițională, care astăzi este una extrem de aglomerată și înțesată de multe poduri rupte și necunoaștere, neadaptându-se structural prea mult la infrastructura digitală, și calea sălbăticiei, mult mai provocatoare și mai riscantă, punându-ți mult la încercare creativitatea, răbdarea, anduranța și curajul, dar cu probabilități mai mari de ajungere la o destinație satisfăcătoare.

Cum era de așteptat, am luat-o prin vestul sălbatic și odată cu asta am intrat în al doilea act al poveștii, cercetarea, pentru a afla pe unde sunt ieșiri realiste la o lumină mai prietenoasă, realizând că, cel puțin eu, nu pot face filme după rețetele cunoscute și că trebuie să le adaug un nou ingredient în creație și producție, cel algoritmic, pentru ca orice filme aș face să poată călători facil pe șinele digitale și să poată fi găsit de audiențele lui. Între timp s-a deschis publicului și inteligența artificială și am realizat prin experimente că nu doar filmele noi pot beneficia de această abordare, dar și cele existente, uitate și pierdute, aceasta putând facilita procesul reînvierii, revitalizării și redescoperirii prin extinderea narativelor.

Actul III: ?

Actul 3 e învăluit de mister și, în mod ironic, de o infinitate de posibilități în același timp. Și mai ironic de atât, de o nepotrivire și mai mare cu mediul filmului românesc și chiar al spațiului est-central european, unde suntem extrem de departe de programele care ar fi necesare în educația superioară și de realitățile economiei „căutării”.

Rămâne de văzut, de la pas la pas, cum se va derula și această bucată de poveste și dacă, în cele din urmă, mă va apropia de destinație. Căci iată, curând trebuie să-mi răspund la întrebarea care m-a împins pe acest drum: „Este aceasta cu adevărat calea mea sau doar o împlinire a unui vis din copilărie?” Poate că voi descoperi că adevărata mea vocație se află la intersecția dintre film și cercetare, într-un spațiu unde pot crea și inova, unde pot spune povești și pot contribui la evoluția industriei. Sau poate că voi alege o cale complet diferită, ghidată de noile experiențe și descoperiri. Cert este că actul 3 se anunță a fi cel puțin la fel de surprinzător și provocator ca primele două.

… și documentarea experienței primului meu film

O declarație de dragoste pentru copilul din mine care nu a încetat să viseze și m-a adus în acest punct. O celebrare a perseverenței, a pasiunii și a puterii visurilor de a ne transforma viețile. Una dintre cele mai frumoase și vii amintiri.

După toată această aventură în care în orice altă producție am ajuns am fost întrebată de producători, regizori și scenariștii prezenți pe platoul de filmare Ce cauti aici?, probabil nu întâmplător am ales pentru acest început o comedie-dramă aritmică cu accente de umor negru la limita cu absurdul și realismul magic, o reflexie a propriei mele călătorii și a modului în care percep lumea.