Lethe și Ethel: Două lumi, două destine, o singură șansă la iubire.

Mitul lui Lethe și Ethel. Într-o lume fantastică sfâșiată între uitare și amintire, singura speranță este o iubire imposibilă. O fantezie romantică despre dualitate și destin.

În universul divizat între uitare și amintire, doi conducători, Lethe și Ethel, trebuie să-și depășească trecutul și să se îndrăgostească pentru a salva regatele lor de o boală misterioasă care amenință să șteargă realitatea: transmigrația sufletului.

Călătoria începe acolo unde râul se desparte.

Un râu violet se rupe în două în dreptul unui copac cu fluturi deasupra căruia era un curcubeu care în fiecare zi își schimba culorile. Un braț purta apa uitării și înconjura regatul împărătesei Lethe care stăpânea pământul, celălalt braț purta apa aducerii aminte și înconjura împărăția regelui Ethel care stăpânea subpământul.

Nicio împărăție nu știa de existența celeilalte, doar legendele și fantasmele nebunilor pomeneau din toate timpurile ba de una, ba de alta și chiar dacă nimeni nu credea în ele, tuturor le plăcea să le audă și să viseze la ele. Unii ziceau că cele două împărății sunt yin și yang, alții că împreună formează infinitul, alții credeau că pomul cu fluturi pe care nu-l văzuse nimeni dar de care toți auziseră este portalul dintre cele lumi și locul bunei măsuri, dar cea mai des auzită poveste era cea a apocalipsei care vorbea de o zi în care gheața și lava se vor ciocni și vor distruge toate realitățile și astfel totul va deveni nimic și nimicul tot.

Oamenii ambelor lumi sufereau de aceeași boală incurabilă, o boală pe care clarvăzătorii și vindecătorii o numiseră transmigrația sufletului. Ziua toți oamenii păreau bine și mulțumiți, dar noaptea toți aveau coșmaruri, iar când se trezeau, toți simțeau o arsură puternică în piept și cu fiecare zi deveneau din ce în ce mai vlăguiți, mai palizi și mai apatici.

În regatul împărătesei Lethe oamenii uitau prea mult și înnebuneau, iar în regatul lui Ethel oamenii își aduceau aminte prea mult și încremeneau și nici unul și nici altul nu știau cum să pună capăt acestei molime care umpluse ambele regate de oameni care începuseră să arate ca fantomele.

Lethe dăduse poruncă ca toată lumea să bea din apă cu rație, astfel că la toate intrările în râu erau străjeri care împărțeau oamenilor apa pe fire subțiri de iarbă. Ethel a făcut la fel dar altfel, a construit vaduri din care ieșeau țevi din bambus prin care trecea doar o picătură de apă pentru fiecare. Apoi au tratat apa cu poțiuni și alte substanțe nou descoperite, dar nici așa n-au putut învinge molima. Ba s-au dus până într-acolo încât au interzis cu totul băutul apei din râu, obligând toți oamenii să bea doar rouă și apă de ploaie. Însă din ce încercau mai mult, din aia molima devenea și mai puternică, până când într-o zi râul de sub pământ s-a transformat în lavă, iar cel de deasupra pământului în gheață.

În ziua aia, cele 10 iubiri ale lui Ethel din toate cele 10 timpuri s-au transformat în statui care s-au desprins fiecare cu câte o putere din el, lucru care i-a provocat atât de multă durere încât l-a îngenuncheat timp de 10 ani subpământeni și i-a închis inima într-un bulgăre de lavă, astfel că oricine se apropia de el spre a-l iubi se topea între două clipiri.

Tot în ziua aia singura mare iubire a lui Lethe din toate cele 10 timpuri s-a transformat într-un lunatic cu 10 capete turbate, astfel că a fost nevoită să-l decapiteze cu mâna ei, iar odată cu asta să-și taie și 10 puteri din ea, lucru care i-a produs o durere atât de mare încât a îngenuncheat-o pentru 10 ani pământeni și i-a închis inima într-un cub de gheață, astfel că oricine se apropia de ea spre a o iubi, îngheța cât ai bate din palme.

Când și-au putut ieși din propria durere și au văzut că molima devenise mai puternică ca oricând, regele Ethel și-a chemat toți cititorii în tarot ca să îi citească în nevăzut, iar împărăteasa Lethe și-a chemat toate vrăjitoarele ca să îi arate posibilitățile viitorului.

De ambele părți s-a arătat doar un singur lucru: că au mai rămas 101 de zile.

Până la ce? Au întrebat amândoi. Până când nimeni nu va mai fi, s-au auzit răspunzând cititorii în nevăzut.

Dincolo de uitare și amintire, se află o lume nouă.

Atunci, regele Ethel a poruncit ca cititorii în nevăzut să rămână de gardă și să continue citirile pentru a capta semnele și toată împărăția să intre în post de 100 de zile, iar dacă Dumnezeu nu le va da răspuns în tot acest răstimp, să rămână toți cu capul plecat până când vor primi răspuns în ultimul ceas sau până vor muri.

De cealaltă parte, împărăteasa Lethe s-a înfuriat, și-a strâns toți oamenii într-o armată și s-a pornit să cucerească pământul în căutarea remediului, hotărâtă fiind să treacă peste oricine și orice i-ar sta în cale, dar nu mai înainte de a da poruncă să i se facă un ametist cu ultimul chip al marii ei iubiri, cel cu 10 capete înnebunite, pentru a nu-și uita puterile și pentru a și le reface pe drum, iar vrăjitoarele să rămână de gardă și să facă incantații până când ea va găsi remediul sau până când ele îl vor afla.

Înainte să intre și el în post, Ethel a dat poruncă să se facă o alee cu statuile celor 10 iubiri ale lui, iar el s-a așezat în capătul ei pentru a-și putea reface cele 10 puteri din aducere aminte.

Și Lethe și Ethel aveau puterile lor, știute doar de ei, însă niciunul nu știa cât de mari ajunseseră să le fie.

Lethe prelua puterile omenești ale celor pe care îi atingea, multiplicându-și la plus infinit puterea, în timp ce toți cei căzuți sub vraja sau legea ei ajungeau în subpământ unde puterea lor de ființe se așeza în rădăcinile lui Ethel, multiplicându-i acestuia puterea la minus infinit. Cu cât Lethe creștea deasupra pământului prin slăbiciunile ființelor, cu atât creștea și Ethel în subpământ prin puterile lor.

Lethe știe tot despre slăbiciune. S-a pomenit strigând speriată o vrăjitoare.

Ethel știe tot despre putere. S-a pomenit strigând la fel un cititor în nevăzut.

Și niciunul nu știe nimic despre curcubeu. Legământul de iubire pe care l-a făcut Dumnezeu cu oamenii. S-au pomenit toți strigând de o parte și de alta a pământului.

Fluturii. Au strigat vrăjitoarele.

Copacul. Au strigat taroții.

Apocalipsa. Au strigat toți într-o voce.

Și s-au pornit val vârtej într-acolo, unii pe deasupra și alții pe dedesubt, ca să îi oprească pe cei doi să se întâlnească. Căci de ambele părți ale pământului circula legenda că dacă cu adevărat copacul cu fluturi de sub curcubeul schimbător există acolo unde se desparte râul violet în cele două ape, la el doar Lethe și Ethel au puterea să ajungă și doar cei care știau să afle drumul urmărind semnele.

Unde uitarea se întâlnește cu amintirea, începe iubirea.

Într-o sută de zile împărăteasa Lethe a cucerit Pământul și tot nu a găsit remediul, iar în ziua 101 a ajuns la copacul cu fluturi și a decis să rămână singură acolo.

Într-o sută de zile regele Ethel a trecut de toate straturile subpământului, timp în care Dumnezeu nu i-a trimis niciun răspuns, iar în ziua 101 a ajuns și el la copacul cu fluturi.

O secundă mai târziu au ajuns și taroții și vrăjitoarele și nu mică le-a fost disperarea când i-au văzut pe cei doi față în față privind mesmerizați la curcubeul schimbător de deasupra lor și bucurându-se de fluturii care formau spirale în jurul lor, însă inimile le-au venit repede la loc când și-au dat seama că încă nu se văd unul pe altul.

N-au apucat să-și tragă sufletul. Un fulger a căzut din cer și a transformat copacul cu fluturi în cenușă. Un nor mare a acoperit curcubeul, iar în umbra lui, Lethe și Ethel s-au văzut pentru prima dată.

Fiind locul bunei măsuri, Lethe și-a adus aminte totul pe jumătate, Ethel a uitat totul pe jumătate, iar pentru că ghicitorii nu ajunseseră încă acolo, puterile le-au rămas neatinse.

În timpul cât împărăteasa Lethe și regele Ethel se priveau fără a înțelege ce văd, ghicitorii s-au adunat în cerc în jurul lor și au hotărât să-și folosească împreună toate puterile și cunoștințele ca să refacă curcubeul pentru o clipă, cât ființele celor doi să se poată vedea până în ochiul inimii, sperând în toate cele de necrezut, că dacă ceva le mai poate salva lumile, doar iubirea dintre cei doi poate, o iubire care mai avea doar câteva clipe pentru a se putea împlini și una în care nimeni nu credea, dar erau nevoiți să aibă toată încrederea.

Au pus o clepsidră cu nisip pe locul copacului, au invocat toate forțele pământului și subpământului și împreună toate ale cerului și, în timpul cât s-a scurs jumătate din nisipul clepsidrei, au reușit să proiecteze deasupra celor doi rămași încremeniți față in față un nou curcubeu.

Curcubeul s-a transformat în ploaie colorată și s-a scurs în cei doi, după care, din inima, mintea, sufletul, spiritul și focul fiecăruia au început să iasă fire multicolore prin corpurile lor și să se împletească unele cu altele, făcând un pod dintr-un nou curcubeu între cei doi și îndrăgostindu-i fără să știe unul de altul.

Destinul lumii atârnă de un fir de curcubeu.

Ghicitorii s-au bucurat nespus când au văzut iubirea și au prins mare speranță, însă repede și-au adus aminte că curcubeul lor nu este curcubeul. Groaza a luat locul bucuriei când au văzut că după o singură clipă cei doi s-au smuls unul dintr-altul și aura puterii fiecăruia a pălit, devenind ca aceea a muritorilor de rând, în jurul fiecăruia adunându-se precum apele involburate amintirile tuturor durerilor.

În privirile celor doi s-a aprins focul pârjolitor. Din ce se priveau, din aia durerile le deveneau insuportabile, astfel că în regele Ethel a început să se formeze o furtună de lavă, iar în împărăteasa Lethe o furtună de gheață.

Când au văzut ce prăpăd începe, cititorii lui Ethel în nevăzut și vrăjitoarele lui Lethe s-au adunat în ochiul furtunii, s-au lepădat de toate cunoștințele și puterile lor și au început să se roage la Dumnezeu.

Lethe a văzut dintr-o privire toate nevoile lui Ethel din toate timpurile și Ethel a simțit că ea vede când, dintr-o dată, și-a simțit ieșind la suprafață toate slăbiciunile. Ethel a ridicat ochii către cer și, văzând și ghicitorii rugători în ochiul furtunii, a înțeles imediat că Lethe nu se va lăsa până nu îi va cuceri regatul, iar pentru ca asta să se poată întâmpla trebuia mai înainte să domnească peste el, dar peste el nu putea să domnească nimeni în afară de el însuși și Dumnezeu.

Însă împărăteasa Lethe nu-l slăbea deloc, acutizându-i nevoile tot mai mult și îngenuncheându-l celulă cu celulă prin slăbiciunile sale. Când să-l subjuge, Ethel și-a adus aminte de iubirile lui care îi țineau închise cele zece puteri în statuile care deveniseră, singurele care-l puteau scăpa de sub puterea lui Lethe.

Însă Lethe i-a luat imediat urma gândului, i-a intrat în minte unde a văzut cele zece statui și tot ce înseamnă ele, a trecut printre ele ca printr-un portal, a absorbit în ea toate puterile și esențele lor și într-o clipă, cât Ethel a avut o clipă de uitare, i-a împlinit toate nevoile din toate timpurile, făcând dragoste cu el până când nisipul din clepsidră a ajuns la al 12-lea fir, iar când nisipul a ajuns la al 11-lea fir și lava din Ethel era să-i topească până la capăt gheața din jurul inimii, îngrozind-o cum niciodată nimeni și nimic nu mai reușise să o îngrozească, s-a retras cu totul dintr-o mișcare, înghețându-l până la degerare.

Însă degerarea lui Ethel a înghețat cu un ger și mai mare pământul, iar când Lethe a încercat să-și arunce lanțurile peste el și să-l absoarbă în ea, s-a clătinat pentru o clipă și a rămas blocată între ghețari, timp în care, 10 picături de lavă s-au scurs din ea prin zece locuri și au intrat în Ethel.

Atunci Ethel i-a văzut slăbiciunea și, pentru că și el o avea, a înțeles imediat că și ea trecuse prin toate durerile prin care trecuse și el, doar că ea trăia după o altă lege. Și într-o clipă toată aducerea aminte i-a revenit.

Și-a dat seama atunci că dacă Lethe va reuși să domnească peste el, totul e pierdut. Și pentru ea, și pentru el, și pentru lumile și visele lor. Și și-a mai dat seama, privind la ghicitorii rugători din ochiul furtunii, că doar făcând ce-i provoca cea mai mare durere dintre toate durerile posibile, ar putea da o șansă vieții tuturor. Să-și folosească ultima suflare ca să o ajute pe Lethe să-și aducă aminte și ea.

Însă Lethe i-a prins și firul acestui gând și ce însămânțase în el acum rotea cu puterea privirii ca un fierăstrău cu mii de cuțite, sfârtecându-l pe Ethel bucată cu bucată pe dinăuntru. Își jurase că nimeni nu-i va sta în cale, cu atât mai puțin un rege cu atât de multe slăbiciuni.

Ce fel de rege ești atât de slab? A strigat triumfătoare către el.

Dincolo de uitare și amintire, se află adevărul.

Dreptate ai, căci iată, nici peste propriu-mi regat nu pot domni. Însă dacă pot ceva, pot domni peste mine. Iar cum bine vezi, eu stau la intrarea în acest regat. Nu am altceva să-ți ofer pentru pacea și vindecarea noastră și a lumilor noastre în afară de inima mea. Primește-o și vom domni împreună peste ambele lumi fericiți.

În timpul cât împărăteasa Lethe transforma ghețarii între care fusese prinsă în ape colțuroase pe care naviga cu ușurința cu care zboară păsările în aer, în subpământ rugăciunile oamenilor regelui Ethel îl ajungeau la suprafață, cele ale ghicitorilor din ochiul furtunii coborau peste el, iar cele 10 picături de lavă creșteau în el ca clocotul într-un vulcan.

Te-am îngenuncheat cu o privire. Multă mândrie și îndrăzneală ai în tine ca să crezi că inima ta valorează ceva pentru mine. Nu vezi că pot stăpâni singură? Ce nevoie am eu de tine? Un rege înfrânt de el însuși. Și voi? La cine vă rugați acolo, neputincioșilor? Striga și către ghicitori. Praful se va alege de voi când voi trece dincolo. De nimic n-ați fost buni.

Deși duhul din el ieșea încet încet, Ethel nu se putea opri din a o privi cu fascinație. Nu mai văzuse niciodată o creatură atât de frumoasă și de periculoasă în același timp, care n-a apucat să-și afle adevărata frumusețe și putere.

Când ultimul fir de nisip a început să se scurgă în clepsidră, împărăteasa Lethe a ajuns la el.

Cum zici tu, rege Ethel, că-mi dai inima ta când n-ai nicio putere? Mi-o iau singură. Iată!

Și Lethe i-a străpuns pielea să-i scoată inima din piept, iar ghicitorii s-au înfiorat și și-au pus mâinile la ochi, așteptându-și sfârșitul.

Ethel n-a opus nicio rezistență și a lăsat-o să-i despice pieptul, în timp ce pe obraji i se prelingeau lacrimi mari de durere. Când Lethe a ajuns la inima lui, din ea a țâșnit o căldură ca lava unui vulcan și o lumină ca din fantasme, topindu-i toate straturile de gheață cu forța unui foc cum nu întâlnise niciodată în viețile ei.

Subpământul s-a cutremurat, pământul s-a inundat, iar din ceruri s-a pornit furtuna, aruncând ghicitorii în toate zările și țintuind în genunchi toți oamenii lui Lethe pe unde apucaseră să ajungă.

Te iubesc. I-a spus zâmbind cu lacrimi Ethel și, ridicându-se din lavă, s-a pus de jur împrejurul ei și a încălzit-o cu atât de multe grade până când inima a început să i se deschidă, după care ea s-a prăbușit, iar el s-a făcut una cu pământul, dispărând.

Furtuna s-a oprit. Copacul cu fluturi a crescut cu viteza luminii la loc. Curcubeul schimbător s-a arcuit din nou deasupra, iar râul violet cu două brațe a devenit o mare albastră și cristalină în care înotau delfini și deasupra căreia zburau păsări albe.

Lethe a deschis ochii. S-a ridicat încet, fascinată de noua lume ca un copil mic. Apoi s-a dezbrăcat și s-a aruncat în mare, înotând fericită și lăsându-se purtată de delfini în larg.

În subpământ, fericirea ei s-a auzit în toate casele, iar pe toate drumurile oamenii s-au oprit ca să privească în sus la ea. Pe vârf, cititorii în nevăzut împreună cu o mulțime mare se rugau de jur împrejurul lui Ethel care era rănit de moarte.

Stând în plută pe un val și privind în soare, Lethe și-a simțit dintr-o dată inima ca sărindu-i din piept. A privit-o curioasă, a luat-o în palme ca să o liniștească și o șoaptă i-a cuprins mintea, auzindu-și pentru prima oară vocea în felul ăla: Ethel.

Și o neliniște teribilă a cuprins-o și tot cerul a început să se fragmenteze în nori întru întunecare.

Ethel a deschis ochii și a văzut marea Lethei ca fiind cerul lui și pe ea în mijloc cuprinsă de tulburare.

Nu te teme, inima mea. Ne vom regăsi. A șoptit gândurilor lui.

Și curcubeul s-a arcuit peste lumile lor și a rămas pe cer.

Până când va sta acolo? Întreabă doi copii aproape adormiți, pe o muzică ce se aude în surdină.

Până când va fi să fie. Răspunde mama, sărutându-i de noapte bună, trăgând mai bine păturica pe ei și ieșind cu grijă, lăsând în urmă lumina de veghe ce clipește dintr-un glob de sticlă în care sunt două figurine care dansează, Lethe și Ethel.

Versuri Jocul Umbrelor (Shadowplay)

În adâncul nopții, unde umbrele se strecoară,
O privire furată, o clipă adâncă.
O atingere, o șoaptă, o rugăminte tăcută,
Pierduți în întuneric, sălbatici și liberi.

Jocul umbrelor, un joc trecător,
Un dans al pasiunii, o flacără arzătoare.
Prinși în clipă, pierduți în noapte,
O amintire care se stinge, o lumină dulce-amară.

Linii înțețoșate ale dorinței, o priveliște bântuitoare,
Un secret șoptit, un zbor interzis.
În umbre, unde secretele se ascund,
O dragoste nespusă, o pasiune negată.

Jocul umbrelor, un joc trecător,
Un dans al pasiunii, o flacără arzătoare.
Prinși în clipă, pierduți în noapte,
O amintire care se stinge, o lumină dulce-amară.

Ca un fum care se ridică, dispare din vedere,
O iubire atât de fragilă, un vis neadevărat.
Totuși, în întuneric, o scânteie rămâne,
O sclipire de speranță, pe care dragostea o susține.

Jocul umbrelor, un joc trecător,
Un dans al pasiunii, o flacără arzătoare.
Prinși în moment, pierduți în noapte,
O amintire care se stinge, o lumină dulce-amară.

2 comments