Kiss/Crash și deconstrucția fericirii artificiale prin imagini generate artificial

Un sărut născut din coliziune: Despre Kiss/Crash

Metafora iubirii artificiale

Kiss/Crash de Adam Cole, artist new media, este o instalație artistică XR (realitate extinsă), care prin calitatea sa de a proiecta pe mai multe ecrane, pe internet vedem o parte din ea sub forma unui ultrascurtmetraj care ’escaveaza’ în manifestările iubirii mai mult sau mai puțin moderne. Sau pasionale. Un accident de mașină se transformă într-un sărut pasional, a cărui intensitate crește cu fiecare coliziune până când… ghici!

Artistul spune că prin această lucrare a vrut să arate cum imaginile generate artificial amplifică, distorsionează și neagă reprezentările familiare ale iubirii, punând sub semnul întrebării natura experienței autentice într-un viitor influențat de conținutul artificial, fie el realizat cu sau fără amestecul inteligenței artificiale.

După ce a fost expusă inițial în Londra, lucrarea a câștigat Premiul Publicului la secțiunea XR a festivalului SXSW (South by Southwest – un eveniment anual care are loc la mijlocul lunii martie în Austin, Texas, și care reunește o serie de festivaluri și conferințe dedicate filmului, media interactive și muzicii) și a fost finalistă la Premiul Lumen (un premiu internațional care celebrează arta creată cu ajutorul tehnologiei, în special arta digitală).

Reprezentări familiare sau iluzii?

Mi-a plăcut foarte mult conceptul lui. E foarte bine curățat de surplusuri emoționale și explicații, ceva ideal pentru un artist ca să poată ieși la suprafața lucrurilor.

Eu mă întreb, însă, ce înseamnă de fapt „reprezentări familiare ale iubirii”? Ne sunt familiare doar din reclame, că de trăit nu știu dacă le-au trăit prea mulți oameni pe aici.

Diamantele eterne și visul american

”A diamond is forever”, sloganul din anii 1930 înșurubat etern în mintea populației prin seria de reclame lansate de De Beers, care asociau diamantele cu dragostea eternă, logodna și căsătoria pentru a stimula vânzările de diamante, care scăzuseră dramatic în timpul Marii Depresiuni.

„Visul American”, un alt șurub în capul poporului, confecționat de: bănci și dezvoltatorii imobiliari pentru a vinde creditele ipotecare, care înfățișează familia perfectă cu bunici, tătici, mămici, căței și pisici într-o casă cu iarbă mai verde ca a vecinului și gărdulețe mai albe, impecabile în toate sezoanele, simbol al stabilității și prosperității; reclamele Coca-Cola din anii ’50-’60 care prezentau familii idilice, adunate în jurul unei mese îmbelșugate, bucurându-se de o sticlă de suc; reclamele la mașini din anii ’50-’60, care asociau automobilul cu libertatea, independența și succesul, posesia unei mașini, de preferință una nouă și strălucitoare, era portretizată ca o realizare importantă și o dovadă a prosperității.

Auto-cenzura Hollywood-ului și facilitarea fericirii idealizate

Cinematografia a participat și ea la înșurubările iubirii și ale familiei idilice în ADN-ul colectiv făcând pași înapoi, vrând-nevrand, jucând astfel și un rol politic cu impact pe zeci de ani. După ani mai grei cu crize și războaie nesfârșite, când începuse lumea să se exprime parcă prea mult, prea liber sau prea pasional, tulburând mințile spășite în biserici și slobode în afară, nu se putea lăsa liber adevărul. Astfel că prin (auto)cenzură în cazul Hollywood-ului (anii cu Codul de producție Hays) s-a oprit fabricarea de imagini mișcătoare care investigau adevăratele interioare ale familiilor fericite și multe alte realități, lăsând câmp liber fanteziilor populare, special confecționate pentru televizor și anunțurile de mică publicitate.

A durat puțin peste 30 de ani acest amestec de realitate și ficțiune, dar a fost suficient cât să se injecteze o disociere colectivă în celula cetățenească, care ne afectează și astăzi. Mi-a venit să menționez Hollywood-ul, pentru că în acele timpuri măcinate de război, majoritatea țărilor opriseră sau încetiniseră mult linia de producție de filme, astfel că filmele americane au putut intra adânc în conștiințele colective de peste tot. Altfel, foarte multe țări de pe glob s-au confruntat cu cenzura în acele timpuri, ca și azi, doar că în feluri mai barbare sau mai „incorecte” politic.

Jocul fericirii și iluzia bunăstării

Nevoia de a avea mai mult (decât toți) și goana după posesiuni

Cam așa s-a comunicat jocul „cine ajunge la fericire și bogăție primul” sau celălalt joc „cine are mai multă fericire și bogăție din parcare?”. Printr-o reclamă continuuă. Un joc cu care nimeni nu poate rezona natural, pentru că nimic nu e natural, iubirea nu se accentueză niciodată, cu ea începe și se termină totul, ca și când există din oficiu și toată lumea știe ce este, cum se simte și cum se manifestă, de la primul la ultimul strămoș.

Până când? Până când ideea de o viața bună a ajuns să nu mai înseamne a avea tot ce îți trebuie, când îți trebuie, ci a avea mult mai mult decât îți trebuie, mai mult decât celălalt și celălalt și celălalt, decât toți știuții și văzuții, decât toți. Inclusiv decât toți de la televizor, care au mai mult, mai strălucitor și mai mare. Cu orice preț, deși de cele mai multe ori nu avem nici cea mai vagă idee despre costurile nevăzute din spatele prețului afișat la raftul vieții.

Și așa ajungi pe repede înainte prizonierul fiecărui lucru în plus. Prin timpul pe care ți-l mănâncă o vreme ștergerea lui de praf și mutarea lui din stânga în dreapta, apoi mai în spate și mai apoi sub pat sau pe vreun dulap sau garaj care dă pe afară, prin taxele și cheltuielile de întreținere, iar mai apoi prin aruncare către ghenă, ca pomană către altcineva sau și mai frustrant, prin pierderea lui la păcănele, la executare silită sau furat pe sub radar de vreun oportunist de prin neamuri sau din rețelele de „prieteni” pus pe tâlhărie.

Aruncarea ta pe apa Sâmbetei, una peste alta. Ca în vremea comunismului oficial, unde ideea de cetățean bun producea prin repetiție continuă și omniprezentă o puternică sinonimie cu ideea de om bun. O debilitate pe care o vedem și astăzi peste tot, căci apucăturile extremiste, fie ele de dreapta sau de stânga, s-au dovedit boli grele și incurabile în toate timpurile.

Cursa spre fericire și imaginata presiune socială

Natura e ciclică, viața e ciclică, economia e ciclică. Există o primăvară, o vară, o toamnă și o iarnă și multe microclimate între. Nici un răsărit sau apus nu e ca celălalt. Nici o noapte, nici o zi și nici un deget nu e ca celelalte. Nici o moarte sau despărțire nu doare la fel. Nici un moment de fericire nu poate fi plătit cu tristețe. Și nici un timp de doliu nu poate fi plătit cu bucurie. De nici o frunză nu poți trage ca să crească mai repede.

Dar dacă reclama ne zice că fericirea, bucuria și prosperitatea sunt peste tot, cum să facem noi pe nebunii? Că doar nu suntem proști! Că dacă eram proști nu aveam atâtea. Hai, poate ne oprim sau mai încetinim o vreme, când mai avem câte un moment de vertij sau când ne deruteaza întâlnirea cu cineva suficient de diferit de noi cât să nu ni se pară o persoană reală, dar apoi? Lumea ce-o să zică? Și dacă lumea zice, noi ce o să ne facem?

Și când te gândești că lumea e compusă din doar câțiva vecini, angajați, colegi de muncă, apropiați și cunoscuți. La nivel de conexiune, cu mare noroc 2-3, în rest, un murmur cu ecou din tribune nevăzute.

Reclamele anti-reclame și puterea artei

Kiss/Crash: o formă de rezistență reală prin artă „artificială”

Dacă arta e construită „artificial”, rezistența e și ea artificială? Cui îi pasă?

Acum mai vin și artiștii cu anti-reclame, cum au venit mereu de altfel, doar că acum le mai brodează și cu artificiale, fie ele inteligențe sau algoritmi mai modești, ca să ne aducă aminte că de-aia explodează tehnologia la foc continuu de 30 de ani și odată cu ea și toți nervii de jur împrejur, din nevoia de a trăi experiența exprimării. Căci pe așa construcții suprimante de lumi false din adevăruri decupate, dar cu efecte cât se poate de reale prin orbirea individualității, pe undeva trebuia să bubuim.

Cât să ne mai îndoim de propriile experiențe și să ne simțim inadecvați dacă nu corespundem standardelor idealizate?

Cât de autentici putem spera a fi într-o lume în care iluzia este următorul nivel al adevărului?

Trăim de când ne știm în simularea cuiva, fie a imaginației și cunoașterii părinților, educatorilor și preoților despre ce înseamnă binele nostru și cum se ajunge la el, fie al politicienilor sau mai nou, a algoritmilor din spatele algoritmilor. O matrice din care parcă dacă îți vine într-o zi să ieși, sar pe tine toți „apropiații”, îngroziți de fapt de cât i-ar putea costa chemările tale.

Din simulare în simulare tot fiind, trăind parcă într-o eră a post-adevărului, mai contează dacă arta și rezistența sunt „artificiale”? Este noul „artificial” un alt nou „natural” sau e un punct de ieșire spre natural? Oare o să mai ajungem vreodată la autenticitate sau vom fi vreodată mulțumiți cu nivelul de autenticitate la care am reușit să ajungem?

În așa păienjeniș în care trăim atât de mulți ani din viață până când tot ce nu suntem ne devine natură, cum am putea ști ce înseamnă autenticitate, rezistență și antonimele lor? Ce capacitate de a discerne avem de fapt?

Redobândirea puterii asupra propriei unicități

Generația care va redefini fericirea (?)

Arta are puterea de a influența totul. Azi, în special arta vizuală, care este în centrul marketingului digital, dependent de video și imagini. În nici o destinație de pe Pământ nu am avea chef să călătorim dacă n-ar exista atâtea creații fantastice. În nici o lume nu am avea atâtea nevoi supradimensionate dacă moda și toate celelalte industrii, de la mașini și până la telefoane, nu ar fi modelate de artă. În nici o viață nu am putea depăși aleile întunecate dacă n-am putea găsi o imagine, fotografie, film, un gând al cuiva într-un text sau cântec care să creeze o fantă de lumină și să ne gonească disperarea.

Într-un timp în care suntem la un click distanță unii de alții și de orice avem nevoie pentru a ne exprima, trăind într-o infrastructură digitală în care orice spunem sau facem influențează algoritmii și mai apoi ei pe noi, noi, generațiile hiperconectate, suntem primele care avem oportunitatea, prin „hrana” pe care o dăm algoritmilor, de a „deconstrui” aceste proiectoare de stele ale nordului.

Ironic, începem sa o facem chiar cu ajutorul inteligenței artificiale, o unealtă controversată a cărei „artificialitate” rămâne un subiect deschis dezbaterii. Prin artă și tehnologie, ne putem redobândi o parte din puterea asupra propriei unicități, personalizându-ne valorile și aspirațiile – iubirea, bogăția, bucuria, fericirea – într-un mod mai eliberat un pic de tipare în care natura umană nu poate respira. Această putere de a ne modela propriul destin în timp real, o putere pe care nici nu cred că reușim să o înțelegem prea bine, este un privilegiu extraordinar de care generațiile trecute nu s-au putut bucura.

Firește că o privire în istorie și în natura umană te ispitește să te întrebi: Oare această călătorie spre autenticitate (acest val de ‘mai bine’, un subiect și cuvant în dezbatere în capul meu), ghidată acum și de algoritmi și inteligența artificială, nu doar de terapii și spiritualități, ne va apropia mai mult de esența umanității și a iubirii sau ne va îndepărta și mai mult de ea?

Însă istoria (știută și descoperită până acum) nu are în arhivele ei nici un episod asemănător. Am avea motive pentru a fi mai optimiști decât în alte perioade istorice. Altfel, de aici drumul e nebătătorit, iar asta înseamnă că orice e posibil. Oare vom avea curajul să ne creăm propriul viitor? Ne-am apropiat de maturitatea necesară pentru a începe să ne asumăm, fără frustrări, încordări și ieșiri din decor, responsabilitatea și consecințele propriilor ambiții?