Îndrăgostiți prea târziu
Doi oameni s-au trezit că se iubesc peste timpuri într-o vreme care nu era a lor.
Nu a durat mult să-și dea seama fiecare în sinea lui că pentru sferturi și jumătăți de măsuri nu există nici un loc liber.
Un sentiment înfricoșător.
Dar poate vom învăța ceva nou despre iubire, și-au spus.
La început au crezut că e o patimă.
Apoi, o atracție inexplicabilă.
Apoi, doar o pasiune mai mare.
Apoi, o eroare a chimiei.
Apoi, o nebunie.
Apoi, un rău care li se întâmplă.
Apoi au început să se vadă a fi răi.
Apoi, să se simtă rău.
Apoi, să-și facă rău.
La început, alegerea iubirii părea a costa mai mult decât ar fi fost dispuși să plătească.
Până într-o zi când pentru unul a devenit tot.
Pentru celălalt tot ce trebuia să nu mai fie, pentru ca totul de până atunci să rămână valid, convingător, să își păstreze sensul pentru care se căznise atâția ani.
În acea zi amândoi au știut cum stă fiecare și amândoi au tăcut.
Unul a ales să dea o șansă în plus vechilor sale alegeri și feluri de a fi. Celălalt a ales să tacă și să-l privească dispărând.
În aceeași zi amândoi s-au rugat. La același Dumnezeu.
Unul s-a rugat pentru a-i fi binecuvântată alegerea și pentru a mulțumi că în sfârșit a putut face o alegere și că scapă de această mare neliniște și tulburare a vieții sale.
Celălalt s-a rugat pentru a vedea adevărul pe care nu-l putea vedea singur până la capăt de speranțele care crescuseră pe nesimțite în el și pentru a-i supraviețui.
Dumnezeu le-a răspuns pe loc. Amândoi au primit ce au cerut.
Unul s-a ales cu adevărul alegerii făcute. Celalalt cu adevărul.
Și amândoi cu adevărul dintre ei. Un bonus. Era zi de sărbătoare.
De atunci distanțele au devenit egale și inegale în același timp.
Până și iubirea s-a rătăcit în această anomalie a spațiului.
Doar ei nu mai erau la fel de rătăciți.
Apoi a venit toamna. Și liniștea.
Cea mai neliniștită dintre liniști.
Atunci unul a înțeles de ce îi spunea mereu că e o ființă rea.
Pentru că doar o ființă rea poate prețui adevărul mai mult decât iubirea.
Pentru prima dată iubirea și adevărul nu mai erau sinonime.
Atunci a înțeles și celălalt de ce tăcea mereu.
Pentru că doar o ființă bună poate prețui tăcerea mai mult decât pedeapsa în fața confuziei și a durerii pe care celălalt i-o oferă în dar.
Pentru prima dată tăcerea și iubirea erau sinonime.
Am învățat ceva nou despre iubire, și-au spus.
Există.
Lasă un răspuns