Doctorat: Investiție în viitor sau pierdere de timp?

Un doctorat este o aventură de cel puțin 4 ani începând din 2024, asta dacă ai norocul să-l termini la timp. Și nu e o aventură ușoară, cu distracție și satisfacții imediate. Dimpotrivă, e o calatorie cu sacrificii, renunțări și o doză zdravănă de consistență, claritate, coerență și perseverență. Pentru cei care nu au sprijin financiar și trebuie să se descurce singuri, doctoratul se transformă într-o aventură extremă, un fel de bungee jumping fără coardă, unde riscul de a te prăbuși e mereu prezent. Ca să ajungi la destinație și să nu te pierzi pe drum, trebuie să înveți să te îndrăgostești de necunoscut, să îmbrățișezi incertitudinea și să transformi orice provocare într-o artă. Doar așa poți supraviețui și chiar savura această călătorie unică.

Povestea mea: drumul până la doctorat.

Doctoratul nu a fost în niciun plan de-al meu, cu atât mai puțin un doctorat în cinema și media, în lumea artelor și culturii. Nu că nu mi-ar fi plăcut, dar l-am resimțit ca pe un lux pentru care îți trebuie fie o familie cu continuitate în mediul cultural, fie suport, fie o tărie pe care o dobândești doar pe un drum de foc pentru a ți-l permite. Dar, așa cum filmele mele nu urmează o narațiune liniară, nici povestea mea nu o face. În peisajul meu emoțional, a fost firesc să simt nevoia de a mă exprima și de a-mi transforma viața într-o poveste la care nici eu nu aș adormi în fotoliu dacă ar fi un film. Am avut de la bun început senzația că sunt o stea căzătoare, că viața e prea scurtă pentru a fi și mică și că până la sfârșit trebuie musai să aflu cine sunt, care-mi sunt puterile și ce pot face util cu ele într-un fel în care viața să aibă sens și pentru mine. Frica de a muri fără să știu cine am fost mi-a fost întotdeauna mai mare decât frica de schimbare.

Deși acest fel de a fi poate inspira – și a inspirat, nu de puține ori – nu recomand acest destin și drum nimănui care nu a ajuns încă la înțelegerea că pentru mai multă viață este necesară mai multă moarte, în alte cuvinte, mai multă transformare.

La 20 de ani, credeam că-mi doresc o viață normală: un acoperiș deasupra capului, o mașină, timp liber pentru pasiuni, o muncă cu sens. Naivă, fără niciun mentor care să mă ghideze, nu realizam că „normalitatea” asta e un lux. Iar dacă chiar vreau aceste lucruri trebuie să gândesc olimpic. Astfel că foarte repede a trebuit să-mi devin eu propriul mentor și ghid, într-o cultură lipsită de mentalitatea, spiritualitatea și sistemul educațional de care aveam nevoie. Deseori, fără o destinație precisă, mi-am urmat instinctele și intuiția.

Legăturile mele cu cinematografia au fost până la doctorat pur emoționale, estetice și terapeutice. Vocaționale, aveam să descopăr. Traseul șablon nu m-ar fi condus aici niciodată. Sau poate tocmai aici nu se ajunge pe căi bătătorite. Cine știe? Până la urmă e „fabrica de vise”.

Am terminat un liceu teoretic la mate-fizică cu blingv engleză (o poartă spre lumi noi, pentru care îi mulțumesc mamei, la rândul ei pedagog cândva), o facultate economică cu specializare în contabilitate, iar până la 40 de ani am fost proprietar de mică afacere, arhitect de soluții pentru varii probleme în piața virtuală americană a inovației deschise, apoi și fixer, producător și „locaționist” în varii producții de film și tv naționale și internaționale (un job care mi-a inspirat și prima drama-comedie de mediu metraj, primul meu film de autor). Viața mea a fost în principal doar o poveste despre muncă, iar acest lucru m-a învățat să mă îndrăgostesc de orice ar fi necesar să fac.

Nu m-a învățat nimeni nimic, am prins totul din zbor. Producția de film este un amalgam de industrii, de la domenii creative, la media, tehnologie, turism, transport, construcții, scenografie, securitate, imobiliare, contabilitate, management executiv și catering, totul într-o meserie profund practică. Aici, diversitatea mea și-a găsit „acasă”.

Însă după ce am petrecut 2 ani în masterul de producție de film pentru a învăța și ce nu știam despre industrie, am aflat că “acasă” înseamnă să-mi spun propriile povești. Poate la o alta vârstă nu aș fi fost atât de radicală, dar timpul capătă alte dimensiuni pe măsură ce trec anii.

Se contura o nouă aventură antreprenorială, de data asta în lumea filmului. După peste 10 ani de antreprenoriat și cercetare „subterană”, știam că nu mai vreau produse replicabile sau comerț. Rămânea doar piața originalelor: creația, educația, inovația.

Doctoratul nu era în plan nici la acest moment. Dar producția de film e un drum lung, iar fără distribuție (marketing, comunicare) e un pariu riscant, mai ales la 40+ de ani, fără sprijin financiar. Totuși, e o vârstă potrivită pentru un debut, când ai ceva de spus. Așa am ajuns la doctorat, pornind de la disertația despre crearea de filme descoperibile în era digitală.

A fost o alegere dificilă. Reveneam în țară după o perioadă lungă de emigrare, cu mama bolnavă în grijă, fără posibilitatea unui job, cu obligațiile doctoratului și fără finanțare. În plină reinventare, când încă nu aveam toate gândurile cristalizate și nici rădăcini vii în România, majoritatea prietenilor mei plecând și ei din țară între timp sau retrăgându-se din industrie.

Dar voiam să știu dacă există o cale alternativă pentru descoperibilitate în film. Așa că am investit 3 ani în cercetare, gândindu-mă că, chiar dacă filmul nu va fi un drum sustenabil, voi câștiga opțiuni și cunoștințe utile în orice ar fi să fac mai departe.

Găsești pe internet destule informații despre doctorat. Eu îți voi împărtăși observațiile mele, din experiența mea (sunt în ultimul an și îl termin la 46 de ani, dacă nu apar surprize).

Aliniere și Internaționalizare: Tema proiectului de doctorat e bine să aibă legătură cu ce faci sau vrei să faci, inclusiv cu ambițiile tale de emigrare.

Dacă îți alegi o temă de cercetare care nu are o legătură directă cu activitatea pe care o desfășori, doctoratul te va sfâșia. El trebuie integrat în constelația vieții tale, astfel că, la momentul optării pentru un doctorat, ar fi ideal să ai o idee articulată despre cine ești, ce vrei și spre ce te îndrepți.

De asemenea, este important să ai o viziune de internaționalizare privind tema de cercetare, mai ales dacă nu vrei să rămâi și să te dezvolți în România sau dacă nu te regăsești în cultura românească. Dar aș merge până într-acolo să spun, mai ales dacă vrei să rămâi în România, pentru că noi suntem mereu în urmă față de prezentul lumii, în același timp suntem și o destinație atractivă pentru străini, iar o astfel de investiție e una în viitor, poate chiar și în prezent, dacă piață noastră privată se va mai dezvolta sau dacă vrei să îți dezvolți rezultatele cercetării într-o activitate privată.

E greu să ai acest fel de claritate de tânăr. E bine să apelezi la un mentor sau să te consulți cu cineva privind orientarea ta educațională și profesională cât mai devreme. În lumea noastră tot mai complexă, aș zice chiar din școala generală, cel mai târziu din liceu.

Pasiune: Iubește-ți visul și viziunea sau te va zdrobi necunoscutul și realitățile vieții.

Doctoratul înseamnă cercetare pe cont propriu. Ești cercetător începător și ai multe de învățat, întrucât ciclul de licență nu conține nici o informare sau pregătire pentru această posibilitate, așa cum ar fi normal pentru a avea o viziune de ansamblu. Cercetarea înseamnă o aventură în pielea goală printr-o pădure stâncoasă unde copacii nu sunt marcați. Nu știi dacă mai ieși din pădure sau dacă ieși, cu ce ieși, sau dacă mai ești cine credeai că ești. Te rătăcești de multe ori și în cele mai multe zile vrei doar să renunți.

Ai un job? Presiunea devine insuportabilă. Poate ai noroc de un angajator înțelegător, care să înțeleagă beneficiile noii tale cunoașteri, dar, de obicei, vulnerabilitatea ta financiară e exploatată. În România, reputația doctoratelor suferă din cauza plagiatelor și scandalurilor, iar mediul privat mic și mijlociu, în mare parte, ia în derâdere educația superioară. Scopul oricărei afaceri este în primul rând profitul, iar pe măsură ce nu poți satisface această așteptare conform așteptărilor, care nicio clipă nu rămân constante, ci doar cresc, devii repede un cost, iar costurile se taie primele. Nu trebuie să o iei personal, așa funcționează lucrurile și lumea. Nu e nimeni dator să te susțină în vreun fel, chiar dacă într-o lume ideală ar fi frumos și nobil să se întâmple și așa.

Eu nu am avut acest fel de noroc, deși am făcut tot posibilul să evit scenariul sfârșitului, întrucât ar fi fost brutal pentru mine să rămân fără job, cu atât mai mult în ultimul an de doctorat, care e cel mai solicitant. Nu a fost să fie și drumul mi-a devenit și mai abrupt.

Ce m-a ajutat mental și emoțional să traversez acest an zdrobitor a fost pasiunea și credința în viziunea mea, prieteni care au putut să mă împrumute uneori și ajutoare ale familiei când a fost posibil. Firul e subțire; ai nevoie de pasiune pentru visul tău, de dedicare și loialitate față de viziunea ta, față de tine, altfel te pierzi.

Conștientizare: Doctoratul nu-l faci doar pentru tine, îl faci și pentru industrie și patrimoniu.

Când dai de greu, amintește-ți că cercetarea ta e o contribuție la patrimoniul cunoașterii, tezele de doctorat fac parte din Fondul intangibil al patrimoniului cultural național mobil. Așadar, doctoratul finalizat cu bine este parte din moștenirea ta pe Pământ.

Nu știi dacă investiția ta în doctorat va fi meritat sau nu cum sperai până când nu îl termini și nu trece o vreme, așadar într-o mare măsură este și oglinda generozității tale. Iar aceasta este o oglindă frumoasă, te ajută. Este și o victorie a adevărului care ești.

Dar e și un test al focului. Te vei întreba (și alții te vor întreba): „Merită? Cine-mi dă anii înapoi? Nu mai bine mă distrez și trăiesc viața?”

E o întrebare legitimă. Doctoratul te face zgârcit cu timpul și energia. Cei care nu te iubesc cu adevărat se vor îndepărta și vor căuta ierburi mai verzi și ceruri mai albastre. Nu ai mulți fani în această perioadă de tranzit, cultivare și maraton.

Și îți spun sincer că până când nu te apropii de finalizarea doctoratului, când începi să vezi un orizont, și poate chiar până când nu-l termini, răspunsul este nu știu. Trebuie să poți înainta sub greutatea acestui nu știu. Este un nu știu generator de anxietăți și paralizii. Cum să fii decisiv pe fondul lui nu știu urmează să descoperi că este o altă artă.

Aplicabilitate: Oportunitățile se diversifică atunci când ai o temă de interes pentru industrie, în special în zone ce țin de vizibilitate și profitabilitate.

Mi-am amânat un an lucrarea de disertație pentru absolvirea masterului de producție de film, pentru că nu am găsit la timp o temă care să aibă sens pentru dorința mea de a face film sau a face din realizarea de filme o carieră sustenabilă. Nu voiam să scriu o lucrare doar pentru a-mi lua diploma, ci una care să mă ajute în primul rând pe mine și să îmi permită construcția mai departe pe ea, în cazul în care aș fi vrut să fac un doctorat mai târziu. Aveam nevoie de aplicabilitate, internaționalizare, noi orizonturi.

În cinema nu am găsit ce căutam, deși pentru artiști e un domeniu generos. Dar eu sunt și producător. Am explorat intersecții de domenii, ieșind total din zona de confort, traducând cercetări din alte științe în limbajul creativilor și al antreprenorilor. Filmul e un comunicator cheie azi, un instrument de conștientizare. Trebuie să știm să convingem de ce merită investit într-un film de marcă sau în imprimarea limbajului cinematografic unui videoclip pentru amplificarea rezonanței emoționale și cum să-l facem vizibil.

A meritat așteptarea. Tema a fost utilă, m-a propulsat în doctorat. Mai departe, când a venit momentul publicațiilor și conferințelor, tema s-a dovedit suficient de generoasă, dând naștere altor cercetări complementare, neavând voie să publicăm din cercetare.

Dacă nu aș fi găsit tema potrivită, nu m-aș fi complicat cu doctoratul și nici cu finalizarea masterului. Din punctul meu de vedere dacă cercetarea nu este atractivă pentru industrie, nu este foarte relevantă și nu merită investiția.

Vârsta: Deși teoretic poți face un doctorat la orice vârstă, 30 este o frontieră.

Mie nu mi-a păsat de vârstă când am început doctoratul, de fapt nici nu mă gândeam la vârsta mea până atunci. Aveam 42 și intrasem la buget. Însă neavând altă susținere decât cea pe care eu însămi o generez, drumul a devenit repede dificil. Pe măsură ce căutam soluții pentru a-mi acoperi costurile de viață și cele legate de doctorat, m-am lovit constant de limita de vârstă. De la o bursă socială care nu îți acoperă nici mâncarea pe o săptămână și până la alte granturi și burse, vei descoperi că vârsta de 30 este o frontieră.

Deși cred că nu ai ce căuta la doctorat înainte de 30 de ani (decât dacă știi sigur că vrei să rămâi în mediul academic sau în cercetare), acest paradox te forțează mai devreme la alegeri pentru care poate încă nu ești pregătit și la un alt tip de pregătire pentru perioada doctoratului dacă te apuci la 40 ca mine.

De exemplu, chiar dacă de anul acesta sunt și asistent universitar (care înseamnă voluntariat și investiție în experiență pedagogică, având în vedere salarizarea simbolică), nici până la această oră nu știu dacă vreau să rămân în mediul academic sau în cercetare. Ce știu este că abia la 50+ ar deveni cât de cât o opțiune mai sustenabilă de viață, întrucât sunt multe grade și ani de parcurs. Însă nu suficient de sustenabilă cât antreprenoriatul să nu mai fie necesar.

Filmele costă, așa că trebuie să iau în calcul și alte variante. Din fericire, pot combina filmul, predarea și cercetarea, dar nu știu încă în ce proporții. Cineva mai tânăr ar trebui să se gândească la doctorat imediat după master, ca să se mai și bucure de viață și să prindă toate barierele ridicate.

Mentoratul este esențial și chiar dacă avem o experiență bogată de viață, generația mea a pierdut mult în lipsa lui.

În loc de sfârșit

Cam acestea sunt gândurile mele după aproape 3 ani zbuciumați de doctorat. Voi reveni după ce îmi voi susține teza (iunie-septembrie) pentru a trage mai multe concluzii. Între timp mai am de rezistat câteva luni, în nicio zi nu știu cum le voi traversa, dar în fiecare zi reușesc cumva. Totuși, s-au adunat multe note de plată, dar le iau și eu pe rând.

Fie că termini sau nu, ce pot spune până acum este că pierdere de timp nu este sigur. Nu știu încă să spun dacă este o investiție sigură, depinde de industrie și de mai multe variabile (domeniul de studiu, piața muncii, oportunitățile de carieră, contextul de viață etc). Dar este o călătorie extraordinară de cunoaștere de sine și de dezvoltare personală. Câștigi multă cunoaștere în acest proces, îți rafinezi gândirea, îți șlefuiești comunicarea, îți cristalizezi foarte multe gânduri și dileme. Doar și aceste lucruri îți vor folosi mai mult decât anticipezi în orice ai face mai departe. Ce mai pot spune este că nu vei auzi pe nimeni care să nu se plângă de doctorat și căruia să nu-i vină să-și ia câmpii. E inevitabil.

Până atunci, sper să își ia zborul programul meu de mentorat aplicat pe care l-am brodat recent (deocamdată nu am timp de mai mult de doi studenți). Și pentru a răspunde oricui are nevoie de perspectivele mele, le ofer cu inima deschisă și cu toată solidaritatea.