În ce lume te temi mai mult să eșuezi: în cea reală sau în cea din ochii celorlalți? Până unde ești dispus să te scufunzi ca să învingi frica de eșec? O călătorie în adâncurile căderilor, acolo unde se resetează percepția de sine și se naște un nou tip de leadership.

eșéc (eșécuri), s. n. – Înfrîngere. Cine te-a înfrânt?

Scufundarea: Lecția umilinței și ascensiunea autentică

Se spune că până nu treci și prin starea de sclav sau servitor nu poți deveni un suficient de bun conducător. Asta pentru că jos, la rădăcina copacului, îți reglezi relația cu mândria și cu percepția despre sine. Acolo descoperi că ‘cineva’-ul care credeai că ești nu înseamnă ce credeai tu că înseamnă.

Nu există scurtături, nici măcar atunci când tot ce ai de condus e propria familie sau viață. Orgoliul trebuie să se lovească de podea pentru ca percepția de sine să își înceapă procesul de resetare. Intensitatea e proporțională cu ambițiile, valorile și visurile.

Problema nu este de a muri mai mult pentru a trăi mai mult și nici de depăși sau integra foste versiuni de-ale ființei tale. Ce versiuni? Tu ești tu. Însă ocupând deja tot spațiul unei cutii, ieșirea din ea înseamnă natural ieșirea în necunoscut. Un pas în afara cutiei înseamnă un pas într-un teritoriu nou, într-un strat nou al vieții și al realității. Poate la început există mâini care să te țină, dar dacă vrei să ieși, de la un moment dat distanțele se măresc, ceilalți rămân în oglinda ta retrovizoare și tu în a lor, ești singur o vreme până ajungi în măruntaiele noii lumi. E ca și cum te adaptezi la o nouă cultură. Teama e firească. Nu știi regulile, nu știi pericolele, te simți nesigur, nu controlezi nimic. Dacă în cutie erai mare, aici ești mic din nou. La fel de bine, după ce te-ai plimbat cu ața de picior câțiva pași pe granița „sălbăticiei”, poți reveni la cutie.

Cei născuți jos și cei ajunși jos sau cei coborâți

Este o diferență între cei născuți jos și cei ajunși jos. Ajunșii se cred superiori ‘indigenilor’, pentru simplul fapt că ei vin de mai sus, chiar dacă prin cădere sau eșec. Astfel, au așteptarea să fie percepuți și tratați așa cum cred despre sine că sunt, ‘cineva’.

Indigenii, la rândul lor, nu știu că sunt jos, cu atât mai puțin cât de jos sunt. Astfel, și ei cred că sunt ‘cineva’ în tărâmul lor, iar atitudinea ajunșilor, străini în lumea lor, o găsesc a fi intolerabilă si deseori de neiertat. Pe cât sunt toți de jos, pe atât de epice le pot fi ciocnirile.

Conștientizarea nivelurilor minus

Cei mai mulți ajunși nu sunt conștienți că acel ‘mai sus’ de unde au picat nu e nici nivelul zero și nici unul cu plus, ci deseori e unul cu minus. Devin conștienți doar când cad și mai jos sau când sunt micșorați și mai mult. De la -10 la -100, de exemplu.

Cei mai mulți dintre noi nici nu am ajuns la suprafața vieții, la adevăratul zero. Luminițele pe care fiecare credem că le vedem sunt doar închipuiri, halucinații sau reflexii. Și e foarte probabil să nici nu ajungem, iar dacă ajungem, să nu știm că am ajuns. Și probabil e spre binele nostru să nu știm, având în vedere relația complicată pe care o avem cu mândria.

La zero nu urcăm, coborâm. Zero e sămânța. Pământul suntem noi. Sămânța e în pământ, nu o vedem și nu o simțim până nu îi vine timpul să penetreze suprafața pământului. Iar odată ce iese la suprafață, până nu trece prin toate creșterile, nu poți să știi cum va arăta. La început e un mugure sau un fir, apoi e o tulpină, apoi e o tulpină cu frunze și tot așa. E un copac? E o trestie? E o legumă? Ce este? Ca orice sămânță, ea nu știe ce este și ce urmează să devină. Și până nu află ce este, nici ea și nici lumea nu știe ce să facă cu ea. Sămânța e la minus. Fiecare la alt minus.

Aceasta nu este o radiografie a căderii, nu este povestea despre paradisul pierdut și infernul descoperit, ci călătoria spre viață. Din afară, însă, și până la realizarea acestui adevăr, parcurgi spectrul eșecului, începând din punctul când imaginea se prăbușește și devii ‘invizibil’.

Frica de eșec în fața lumii

Revelații la nivelul minus

Acolo, la minusuri, înveți la nivel celular că nu de eșec e frica, ci de eșec în fața lumii. E una să știi tu că o încercare nu ți-a ieșit cum sperai și ai căzut de la -1 la -5 și alta să știe și oamenii care te cred ‘cineva’.

În cercul poleit de la -1, tu nu te mai încadrezi, odată cu coborârea ți s-a dus și poleiala, iar vederea ta fără strălucire e la fel de neliniștitoare ca vederea unui om al străzii sau a unui cerșetor. O astfel de apariție arată că oricine poate ajunge jos, cum ai ajuns și tu, tocmai tu, deci și ‘indigenii’ de la -1, și ei.

Reconstrucția și noile încercări

Dacă alegi să nu te minți, pe cât posibil, căci adevărul rareori e suportabil sau dorit în meniu, pentru că strică toată distracția, pe măsură ce începi iar să urci, se poate întâmpla să realizezi că nu mai e nimic relevant pentru tine în cercul de la -1, așa că vei încerca alte drumuri mai reprezentative, deseori și mai nebătute.

Asta înseamnă că o vreme nu ai ce arăta lumii în afară de tine și de ce știi să faci. Poți oferi doar capital uman, intelectual sau companie. Valoarea ta nu se reflectă în mai mult decât atât. Pentru cercul de la -1 această stare a ta de fi este sinonimă cu „n-a realizat nimic în viață”.

Până îți vor ieși noile încercări, dacă îți vor ieși, în ochii cercului de la -1 vei fi un ratat, un eșuat, un visător, un nerealist, cineva care a încercat niște lucruri și nu i-au ieșit. Din acel moment ești perceput ca vulnerabil, iar vulnerabilii sunt percepuți ca obiecte și resurse de exploatat. Acum ești văzut ca un aperitiv din meniu.

E starea lumii de a fi dintotdeauna. Aceasta nu este o știre, ci doar condiția care trebuie acceptată pentru a putea fi depășită.

Dinamica puterii și a invidiei

Mirarea îți va fi un pic mai mare când îi vei vedea și pe cei de la -2, -3 și -4, care până ieri tresăreau la vederea ta și te respectau, că te privesc la fel, acum având ascendent de putere asupra ta, o putere pe care nu vor ezita să o folosească, tocmai pentru că n-au avut-o niciodată și e mult prea tentantă. Este o lecție a umilinței, puterea este o mare ispită în lumea subsolurilor și din aceste răsturnări de situație sunt multe de învățat, esențele naturii umane sunt aproape pure în aceste tărâmuri, pentru că nu sunt camuflate de sclipici și măști.

Câmpul invizibil: Așteptări și realitate

Cât lucrezi noul câmp însămânțat, cine privește la el nu vede nimic, iar cine nu știe nimic despre rosturile naturii nici nu intreaba nimic, doar presupune. Pentru indigenii din cercul de la -1 recolta este invizibilă și această invizibilitate este dovada că ei au avut dreptate. În timp ce tu nu ai încă dovada că nu au dreptate. Este o tensiune bună, benefică și necesară. Așa se nasc poveștile.

Despărțiri inevitabile

Despărțirile sunt iminente, pentru că doar tu știi ce ai pus în pământ, dar până nici tu nu poți garanta că vei avea și recoltă în timpul sperat, cu atât mai puțin recolta așteptată. Poate veni o ploaie cu mană, lighioane prădătoare, chiar hoți, sau poate ceva n-ai făcut suficient de bine și semințele nu vor rodi (încă). Poate va fi doar o altă încercare care nu îți iese. O nouă umilință pe care nu o poți justifica cu „dar sunt liber, nu am nimic de pierdut”, pentru că îți vor replica imediat „nimic de pierdut înseamnă că nimic nu s-a realizat”. Și vor avea din nou dreptate.

Nu poți nici spune „dar faptul că sunt liber și am învățat din încercările de până acum îmi conferă spațiul să construiesc ceva mai potrivit”, pentru că îți vor replica imediat „până construiești tu, trece viață pe lângă tine”. Apoi e posibil să îți facă un calcul scurt din care să rezulte că vei avea 50 sau 60 de ani până îți vei termina construcția și atunci la ce îți mai trebuie, că viață și tinerețea s-au dus. Și e posibil să aibă dreptate. Chiar foarte posibil. Însă dacă îi întrebi „și care este alternativa?”, îți vor da un răspuns care nu are nicio legătură cu tine, ci doar cu ei.

Dacă nu urmezi sugestiile lor, e posibil să se simtă și insultați sau dezamăgiți, o sinonimie în contextul mândriei. Și e o reacție firească, fie că sugestia a venit dintr-o intenție curată, fie dintr-una tulbure, ghidată de interese ascunse. Ei așa cred că e bine de făcut, pentru ei sau pentru tine. „Și”-ul nu există. Iar dacă tu faci altfel, natural produci o îndoială de sine, o clătinare sau un deranj în plus, în cazul în care îți făcuseră deja agenda pe următorul an. E o tulburare în ordinea lucrurilor de până atunci. Prin asta începi să fii perceput ca un pericol, ca un personaj dificil sau ca cineva față de care trebuie pusă distanță, pentru simplul fapt că nu (te) pot controla sau convinge să te aliniezi cu drumul lor. Și e normal să se îndepărteze, pentru că nimeni nu vrea necunoscute. Nu scapi de faza asta. O vreme, cel puțin, va domina des narațiunea. Fie într-un plan, fie în altul, uneori în toate deodată. E un strat de mentalitate de traversat și de reconfigurat, în primul rând a ta, ciocnirile sunt inevitabile și despărțirile la fel.

Cercurile sociale, judecățile și verdictele

Că ești persoană publică sau nu e irelevant, întotdeauna va exista un cerc în jurul tău. Când o încercare are succesul scontat toată lumea vede, când nu sau mai puțin, toată lumea vede.

Alte câștiguri în afară de ‘marele rezultat’ sau factori externi care au influențat negativ rezultatele nu interesează pe nimeni în afară de tine, pentru că doar tu va trebui să încerci din nou, dacă încercarea nu iese cum ai calculat.

Cercul doar va da verdicte, iar dacă aluneci mai jos de nivelul lui, distanțele se creează natural, pentru că urgențele și presiunile încep să difere radical. În timp ce tu trebuie să dai la vâsle fără oprire ca să nu te îneci sau să mergi prin ploaie și frig în noile tale încercări, cercul se duce la distracții și face ce făcea și înainte. Lumile se despart natural. Alte priorități, alte direcții.

Iar pentru că drumul ți-e greu din alegere și nu în urma unei tragedii, vei auzi ecouri „așa-i trebuie, dacă nu i-a convenit oferta mea.”, „dacă nu i-a trebuit binele”. În final ți se pune eticheta de ‘distrus’ și în amintirea lor așa rămâi. În unele zile poate vor exista și nostalgii, ați avut și timpuri bune și ați mai fi putut avea, dacă nu erai tu atât de praf. Oamenii nu își vor pune problema să privească viața și prin ochii tăi, empatia e grea pentru toată lumea, și îți vor sugera multe, însă puține din ce ți-ar sugera ar spune și copiilor lor. E o busolă bună să privești la varietatea de standarde pe care oamenii le aplică celorlalți în funcție de cât de apropiați sau depărtați sunt de ei. Curenții sunt puternici, direcția îți poate fi deviată sau chiar frântă la orice colț, mai ales când epuizat fiind, în unele zile nici tu nu mai înțelegi ce faci, pe unde să o iei sau cum să mai reziști.

Doar printr-o minune cercul te va susține, iar astfel de minuni vin de obicei de la străini și în special de la cei de la -5 unde ai ajuns, pentru că ei văd valoare acolo unde cercul de la -1 vede ratare. Uneori se întâmplă și excepții, dar sunt prea rare pentru a fi vizibile pe radar, întrucât o astfel de excepție implică un alt nivel de conștiință, de atenție, de umanitate, de deschidere, de prietenie. Aceste lucruri presupun un efort și valori asemănătoare. Nu le poți pretinde și nici aștepta, sunt sau nu sunt, e ce e.

Singurătatea încercărilor și conexiunea cu sine

Însă poți ajunge și între fisuri sau la punctul din mijlocul buclei infinitului, acea gămălie a acului unde toate sunt sinonime, nimicul cu totul, plusul cu minusul, toți cu unul, unde pe un lung segment de drum ești singur, fără ajutor, cu viața doar aruncând spre tine încercări în plus una după alta. Acolo ești doar cu Dumnezeu. Iar aceasta este cea mai mare dintre ajungerile de la minus.

De ce? Imaginează-ți că ești o piatră și drumul înainte trece prin gămălia unui ac. Singurul scenariu în care poți trece prin gămălia acului este să te spargi în milioane de fragmente și fire de praf, toate să treacă prin gămălie și să se recompună dincolo de ea. Această înaintare doar prin saltul credinței o poți face. Iar când îl faci, acolo, în spațiul foarte mic din interiorul gămăliei de ac, Dumnezeu își face simțită puterea.

Toată coborârea de la minus la minus la minus a fost ciocanul care a spart piatra care ești în suficient de multe fragmente până ai rămas în stadiul de sămânță pentru a putea trece prin gămălia acului. Toată durerea a fost necesară, fiecare neiubire, fiecare umilință, fiecare trădare, fiecare pierdere. Și n-ai fi ajuns aici dacă n-ai fi îndrăznit. Dacă n-ai fi îndrăznit să încerci, dar mai ales dacă n-ai fi îndrăznit să te ridici și să încerci din nou. E ca si cum ti-ai fi platit vamile aici, nu pe celalalta lume, ca si cand ti-ai ales judecata aici si nu dincolo.

Dacă ești extremist ca mine la acest capitol și nu îți place agonia și lălăiala, probabil nu vei avea o problemă cu mutarea judecații de apoi aici. Să plătești tot ce ai de plătit și să încasezi tot ce ai de încasat și cu asta basta, pe lumea cealaltă să te ocupi cu altceva. Însă în secunda în care crezi că ai făcut vreo brânză cu tine și ți-ai mai întărit caracterul și spiritul, iată, ceva din corp îți provoacă durere și îți aduce aminte de limitele tale, intervenția îți provoacă o și mai mare durere și descoperi că, sub stratul de curaj, ești surprinzător de mic. Tortura ți-ar dezvălui rapid această fragilitate.

Loialitatea față de sine și depășirea durerii

Încercările care nu duc la rezultatele visate de tine și așteptate de ceilalți, etichetele numite ‘eșecuri’, te dor doar dacă tu te crezi ‘cineva’, și atunci ce te doare este mândria, pentru că ai scăzut în ochii lumii tale, simți umilință. E o durere dintr-o loialitate pentru imagine. Este o durere din faptul că ‘cineva’-ul care crezi că ești este altcineva, altceva.

Dacă cercul nu te sprijină într-un fel care să nu îți amplifice disconfortul, dacă nu îți întinde o mână cât să nu îți alunece piciorul în prăpastie, sau mai rău, îți dă și un brânci, simți și marea durere din trădare. Însă e o autotrădare, pentru că ți-ai plasat greșit loialitățile. Restul trădărilor fac parte din firescul lumii care este. Sunt predictibile și deseori inevitabile.

Când îți redresezi poziția față de sine, nu există nicio durere, oricâte căderi ai avea pe drum și oricâți apropiați te-ar trăda sau ar rămâne indiferenți la zbaterile tale. Vei avea răni, firește, dar durerea nu e devastatoare, nu e felul de durere care te poate înfrânge, dimpotrivă, e combustibil. Copacul care ești poate fi devastat, însă el e suprafața și interfața, sămânța rămâne și o ia de la început, iar dacă condițiile sunt prielnice, se poate răspândi și în loc de un copac să crească din tine mii de copaci în același timp.

Așadar, ce unul a calculat că va dura 20 de ani, poate dura 5 sau o zi. La fel ca și viața. Nu știm. Nu știm nimic. Și tocmai pentru că nu știm, nu ne permitem luxul să renunțăm la speranță, să ne îndoim de potențialul nostru, să ne trădăm visurile.

Definirea eșecului și asumarea libertății

Frica de eșec e legitimă în lumea noastră. Doar tu, cel care încerci, ești în măsură să definești eșecul, nu cercurile, nu publicul, nu lumea. Pentru simplul fapt că toată investiția e a ta: de timp, de viață, de energie, de bani și alte forme de capital.

Nu datorezi nimănui nicio explicație și nicio justificare. Când îți asumi libertatea de a fi și toate consecințele acțiunilor și inacțiunilor tale, totul se simplifică radical și nimeni nu poate avea putere asupra ta, nici dacă ajungi în șanț pentru o vreme sau de tot. Pentru că ești suficient de liber cât să îți poți asuma tot. Și tot binele. Și tot răul. Și al tău. Și al lumii.

Succesul și percepția socială

Pentru ceilalți, dovada că ți-a ieșit încercarea nu este stabilitatea, cum ar fi firesc să fie (materială, emoțională, mentală), ci bogăția, influența, faima și puterea. Mulți oameni pretind că vor doar stabilitate, unii chiar și-o definesc pentru a nu-și scăpa binele de sub control, dar mulți din cei care pretind acest lucru își consumă viața pe acumulări de care nu au nevoie și care le confiscă viața, în realitate vrând un ‘mai mult’ nedefinit, nu pentru ei, cât pentru imagine, cercuri și fală, deseori și pentru că nu știu ce altceva să facă cu ei înșiși. Nimic rău în asta, însă de aici încep căderile și ajungerile în alte dinamici de putere, poate nedorite. Și e bine de știut. Pentru că nu doar când ești la -5 devii parte din meniu, ci și când ești la +5 sau mai ales atunci. Așa funcționează lumea. Asta nu înseamnă să nu călătorești către +1000 dacă asta vrei de la viață, dar înseamnă să știi că jocul devine mai dur și deseori mult mai întunecat. În ciuda aparențelor, invizibilitatea este un avantaj, o formă a puterii, poate una cu impactul cel mai mare.

Transformarea personală și schimbarea perspectivei

Când după toate acestea, încercările tale în sfârșit dau și rod, totul se schimbă și nimic nu se schimbă.

Lumea rămâne cum e de când e. Tu rămâi cum ești de când ești. Doar relațiile tale cu imaginile și mândria s-au schimbat.

Ciornele succesului: De la schiță la capodoperă

Începutul succesului stă în dezvoltarea personală și în renunțarea la lanțurile sociale, dar piatra din capul unghiului este asumarea libertății, în lipsa acestei asumări discutând de frică de succes, chiar frică de viață, așadar de un anumit nivel de imaturitate și de autosabotaj, nu de frică de eșec.

Succesul, oricum și-l definește fiecare, aduce responsabilități, riscuri și frici mai mari decât eșecul. În caz de cădere, de data asta putem cădea de la înălțimi mai mari. Abia de aici începe adevărata poveste. Până aici au fost doar ciorne.

Frica de eșec ne ține pe loc. Frica de succes ne paralizează. Nu avem pe unde o lua, decât direct prin inima fricilor. Noile începuturi mereu sunt înspăimântătoare.

Și iată-ne, după această incursiune, întorși la punctul de plecare: conducătorul. Acum el are cicatrici, arată că după tornadă, dar are o inimă mai deschisă și o vedere mai limpede. A înțeles că, în cele din urmă, cel mai greu de condus nu este o armată, o organizație sau o națiune, ci propria inimă.

Acum e rândul tău: ce ‘ciorne’ începi să scrii astăzi?

---

… altfel, mi-a mai rămas doar jumătate de primăvară și lucruri de făcut cât într-un. Nu s-au inventat suficiente pastile ajutătoare sănătoase și nici sisteme de susținere cât de cât mai normale pentru doctoranzii la buget. Suntem voluntarii perfecți. Nimeni nu ne-ar putea înregimenta mai bine ca noi înșine. Singura soluție pare a fi: mai puțin somn, mai puțină mâncare, mai multă apă – ca să nu aibă creierul altă treabă de făcut în afară de-a îți susține și procesa rapid ideile. Pe fondul controalelor lui Piedone la mall-uri și „mâncătorii” problema se rezolvă natural, cel puțin pentru câteva zile. Lipsurile sunt ideale din acest punct de vedere.

Știa Ceaușescu ce știa cu politica privațiunilor, doar că prin post, fie el și impus, nu și-a închipuit că am putea chiar începe să gândim pe cont propriu uneori. Efectele neintenționate au propriul lor simț al umorului. Oare în acele vremuri, toate succesele fiind la fel de egale ca și noi, oare în ce consta frica de eșec? Și omul care se credea ‘cineva’ ce fel de succes avea?

---

Mirriam Webster – eșec:

• Câteva antonime sau aproape antonime: conformitate, îndeplinire, realizare, victorie, câştig.
• Câteva sinonime și cuvinte asociate: neglijenţă, neglijare, nepăsare, abandonare, inadvertenţă, laxitate, nepăsare, colaps, prăbușire, recul, dezamăgire, deficit, nerealizare, ineficacitate, insuficienţă, inadecvare.