Pan D’ora

În vremea aia ajunsese așa cum ajung creaturile subpământului ca Lethe și Ethel, ca firul de iarbă care sparge suprafața pământului, într-un loc desprins din rai, dar înconjurat de aburi și ceață, un fel de loc care îi aducea aminte de frumusețea și misterul Avalonului.

De cum a pus primul pas pe pământul ăsta, locul s-a animat dintr-o dată cu cei mai frumoși și inteligenți oameni de pe Pământ. Nu era unul sau una care să nu atragă ca magnetul. Fiecare avea un alt har, făcea lucrurile în alt fel și toate se resimțeau nu doar vitale, dar și necesare, pentru că arătau nu doar fațete diferite ale lumii, dar și fațete diferite ale naturii umane, cunoștințe dintre cele mai prețioase fără de care niciun om nu avea cum să supraviețuiască în lume, cu atât mai puțin să se împlinească. Unul atrăgea mai mult într-un strat al ființei, altul mai mult în alt strat, altul în mai multe deodată.

Nu era nici iad, nici rai, nici lumea. Era totul într-un singur loc și omul era tot laolaltă. Oamenii aici erau ca niște ispite, parcă prea frumoși ca să fie adevărați, fiecare purtând în sine oferta a unei vieți la fel de bune, doar că fiecare în alt fel. În locul ăsta nimeni nu băga nimic în ochii nimănui, fiecare își vedea de treaba lui, zâmbea cum știe și poate mai bine și ospăta călătorul oferindu-i tot ce are mai bun.

Un calendar gigantic sub forma unei luni pline din mijlocul unei piețe făcute parcă din turtă dulce colorată a dat ziua peste cap de la 12 la 11 și ceasul a început să bată de 11 ori.

Toți oamenii s-au oprit din ce făceau și priveau într-acolo cu ochi mari șoptind fiecare pentru sine “Dora”.

Soarele a început să bată invers și din ceasul lună a ieșit o femeie al cărei mers părea a fi o plutire. Ar fi părut ca oricare alta, dacă nu avea ceva în nevăzutul ei, ceva greu de simțit și sortat, iar odată zărit, aproape imposibil de explicat în cuvintele sau limba pe care se învățase s-o vorbească, deși în limba ființei eterne, tot ce Dora emana sau spunea fără să vorbească avea tot sensul din lume.

A privit în stânga și în dreapta și nu înțelegea de ce lumea o striga Dora, pentru că simțea o disonanță între felul în care arată, se purta și se numea. Sigur undeva o virgulă nu fusese pusă unde trebuie, și-a zis fără să se audă, în gând. Își imagina cum în ziua botezului ei, când era cât o palmă, îngerii au șoptit numele ei celor împuterniciți cu numirea ei aici, dar ceva s-a întâmplat între și numele ei n-a mai trecut întreg prin toate realitățile. Ceva, undeva, a lăsat-o fără ceva sau a pus ceva în ea în plus.

A întrebat în stânga și în dreapta cine e și ce se întâmplă, dar nimeni nu părea să audă și nici să zică ceva, ca și când începuse să sufere dintr-o dată de invizibilitate.

Din Dora a început să iasă o muzică cum nu mai auzise niciodată până atunci, ca și când toți îngerii cântau prin porii ei, o muzică pe care sufletul îi părea a o înțelege foarte bine, însă.

Ceața și aburii care înconjurau locul au început să devină fire de portativ și să lege oamenii între ei, conectându-i unii cu alții și făcându-i să plângă de fericire și recunoștință, în timp ce îngânau cu ea muzica ei. Și pe măsură ce ceața se topea de lumina soarelui care bătea invers, la orizont s-a arătat o lume pe care nu o mai văzuse niciodată, dar a cărei promisiune a simțit a fi tot ceea ce căutase din toate timpurile.

Dora și-a întors privirea și căutându-i ochii a privit în ei cu 9999 de puteri.

I-a întors privirea cu același număr de puteri pentru că nu știa cum s-o lase în jos sau să și-o ferească și între două clipiri inimile le-au ars pe margini și un fir de ceață din nevăzut s-a pornit din centrul focului din fiecare către fiecare, un fir care se împletea singur din milioane de fire din texturi și culori neștiute și nemaipomenite.

Când firul i-a terminat de împletit cu ultimele capete de ațe, i-a zis în sinea sa „D’ora” (Darul lui Dumnezeu) și ea i-a zis în sinea ei „Pan” (Tot).

Piepturile lor s-au deschis și din ele li s-au arătat inimile care erau și înăuntru și în afară deopotrivă, fiecare având prinse de ea nouă cupe de jur împrejur. Fiecare avea toate cupele pline și priveau împreună către lumea chemării care se arătase la orizont, o lume la poarta căreia un rege și o regină vărsau într-o singură cupă mai mare cele nouă din fiecare.

S-au prins de mână și s-au privit.

– Ai ajuns.
– Ai ajuns.
– Te-am căutat.
– Te-am căutat.
– Te-am așteptat.
– Te-am așteptat.
– Tu ești.
– Tu ești.
– Te recunosc.
– Te recunosc.

Pe când zâmbetul li se transforma în cea mai mare bucurie, toți oamenii și-au întors privirile către ei și în fiecare au început să vorbească instanțe care nu se cunoșteau între ele, ca și când toți se scindaseră dintr-o dată și fiecare fragment din ei zburătăcit vorbea în limba lui, fiecare zicând altceva și vrând altceva, readucând ceața de jur împrejurul lor și a pământului.

Și-au desprins mâinile dintr-o străfulgerare, s-au întors spate în spate și au început să se roage lui Dumnezeu, fiecare în sine sa, pe limba sa. De partea D’orei se auzea „iartă-mă Doamne și ferește-mă de ispită”, de partea sa „scoate-mi Doamne mintea din iluzie, arată-mi adevărul și calea”.

Pe când se rugau, distanța dintre ei creștea tot mai mult, firul care îi lega a început să se despletească cu viteza luminii până când a mai rămas doar o ață.

A simțit dintr-o dată o arsură puternică în piept, ca o apăsare de dinăuntru înspre afară care vrea să-i spargă ființa așa cum Bing Bang a spart Universul creând Pământul, pulsul i-a crescut dintr-o clipire la 9999 de bătăi pe nano milisecundă și i-a oprit inima în loc, devenind dintr-o dată o statuie în mijlocul căreia simțea că se prăbușește.

De dinăuntru a văzut în afară că îi lipsește umbra, iar toți ceilalți oameni deveniseră umbre. S-a uitat pe cer și a văzut soarele urcând cu o viteză amețitoare pe o parte, iar luna pe cealaltă, devenind una și unul într-o eclipsă cum nu mai văzuse niciodată până atunci.

O nomadă s-a oprit în fața sa și i-a privit ochii cu o privire în care erau toate privirile pe care le întâlnise vreodată și i-a zis fără să vorbească:

– Stă scris.

În timpul cât a clipit, nomada s-a transformat într-o Pandora care-și ținea cutia în brațe, dar privind la corpul ei a văzut că între capul ei și cutie era gol. Pandora i-a coborât privirea pe cutie, zicându-i fără să vorbească:

– Eu sunt cutia.

Apoi a deschis-o, corpul i s-a întregit, cutia a dispărut, iar din statuia care devenise s-a auzit zicându-și:

– Eu sunt cutia. Eu sunt Pan. Eu sunt D’ora. Eu sunt Pan D’ora. Eu sunt Pandora.

În locul soarelui s-a instalat luna și oamenii au revenit la ei.

Pe pieptul său a văzut o mână și în mâna sa o mână care strângea tare și cald și a auzit o voce care îi suna în cap de dincolo de timpuri:

– Ușor, ușor. Hai!

Când a ridicat privirea, Dora îi privea ochii mari cu ochii ei mari, în timp ce vocea-i continua să se desire.

– Pan D’ora. Noi suntem. Și lumea noastră. E adevărat. Există.
– Poftim? Spuse Dora, neînțelegând nimic din ce zice.
– E aici. Acum. Suntem în ea. Poți să crezi că am reușit?
– Ai avut un atac de panică. Hai ușor. Ușor. Va fi bine.
– Stă scris. Nu înțelegi?
– Hai că începi să-ți revii. Uite, bea un pic de apă.

Inima i s-a liniștit, corpul i s-a despietrificat și simțurile și-au reintrat în drepturi.

– Pleci sau rămâi? A întrebat Dora.

S-a uitat în jur și apoi la ea. Ar fi rămas. Până la capăt ar fi rămas.

– Plec. E prea devreme.
– Prea devreme? Prea târziu, ai vrut să zici.

N-a contrazis-o. S-au îmbrățișat strâns și lung cum obișnuiau să se îmbrățișeze de fiecare dată când se despărțeau și s-a dus.

A mers pe jos în noaptea aia. Avea nevoie să vorbească cu luna, așa cum au nevoie toți cei care merg singuri pe drum. Arsura din piept îi dispăruse, toate gândurile, grijile și îngrijorările se topiseră și în inimă i se instalase o pace despre care știa și totul și nimic în același timp.

De pe fereastra ei, Dora privea și ea aceeași lună, așa cum au nevoie toți cei care se cred singuri. Între două clipiri a simțit că nu-și mai poate duce respirațiile până la capăt și dintr-o dată o arsură puternică i-a cuprins pieptul pe dinăuntru, apăsând-o tare ca o greutate insuportabilă, ca și când ceva voia să iasă afară, ca o povară pe care o purta în ea de prea mult timp, umplând-o într-o clipă de neliniște și de stare.

Pulsul i-a crescut cu 9999 de bătăi pe nano-secundă și inima i-a stat în loc, în timp ce pe cer luna se amesteca cu soarele într-o eclipsă cum nu mai văzuse niciodată până atunci. Când s-a privit în fereastră…

… va continua sau continui tu.