Copilul care visa cu fața la perete

Nu se mai întâlnise niciodată cu copilul care fusese. Nu și-l putea aminti. Privea uneori la fotografiile din timpul de atunci și nu se recunoștea până la niciun capăt. Nici n-ar fi avut cum. Copilăria durase doar o zi și se petrecuse în soarele nopții când întunericul a țâșnit din rădăcinile umbrelor pentru a-i lua sufletul mai înainte de a fi. De ce s-a tulburat așa subpământul la această naștere și prin ce minune i-a supraviețuit nimeni n-a știut și nici n-a aflat între timp, iar de la un moment dat a uitat și această întrebare.

Peretele l-a descoperit prin diafilme. Faptul că visul unui copil devenit poveste nu putea exista decât pe un perete i s-a părut o minune, un mister și o cale de scăpare. După ce poveștile își trăiau clipa pe perete, stătea mult timp după, când nimeni nu vedea, privind în el pentru a-i desluși tainele. Observase că doar pe un perete alb poveștile puteau exista fără cusur, așa că a început să-și construiască o lume albă și să iubească frigul pentru că-i aducea zăpada.

După suficient de multe zile astfel petrecute, a început să proiecteze pe peretele poveștilor vise, visuri și închipuiri.

Prima dată s-a uitat peste umăr pentru că nu știa ale cui sunt și de unde vin. Oricine sau orice ar fi fost, nu vedea și nu auzea nimic. Totul a început cu un punct născut dintr-o zgârietură pe care a făcut-o din joacă. Vrând să-l cârpească repede, punctul s-a mărit și a devenit o libelulă care a început să se joace pe perete, în jurul lui începând să crească cu fiecare bătaie de aripi maci și margarete, iarbă afânată, dealuri împădurite, căpițe de fân și un nuc somnoros. Soarele bătea ca la prânzul verii, greieri susurau prin iarbă chemându-se la masă unii pe alții, liniștea nu mai tăcea atât de tare și așa a adormit sub nuc, iar pentru prima dată nu a mai avut niciun coșmar. Ba mai mult, din vis a coborât un înger de aceeași vârstă care venise să-i zâmbească și să-i cânte un cântec neauzit niciodată până atunci.

Furtuna născută din tăieturi tot mai adânci care se topeau în vopseau roșie ca cireșele de mai care-i preschimba corpul într-o sculptură după închipuirea altcuiva au înecat trezirea pe fundul apelor, dar visul de sub nucul din perete nu a plecat de acolo și doar privindu-l prin punctul spart a putut supraviețui încă o zi și apoi încă una și încă una în locul atât de departe unde ajunsese mai înainte de a putea alege. Un loc unde existau mulți copii care nu erau nici morți, nici vii, iar când a întrebat un vameș cu un felinar ce fel de copii sunt ei, el doar i s-a uitat în ochi și i-a șoptit ceva în limbajul nimicului din care a înțeles că trebuie să le arate și lor puterea peretului.

Când peretele a văzut că visele, visurile și poveștile nu mai au putere asupra realității, a început să-i arate ce va urma să se întâmple cu un timp înainte de a se întâmpla, uneori mai scurt, alteori mai lung, dar niciodată precis, pentru că întotdeauna interveneau factorii aleatori, minuni pe care învățase să și le facă prietene între timp. Noile povești nu ajutau la rămânerea în viață, le simțea mereu ca pe coșmaruri, dar îi redesenau lumea pe dinăuntru pentru a rezista la ce urma să lovească din nou, mereu altceva și mereu altfel, ajungând pe calea asta ciobită de grație să descopere fascinantele culori țipătoare ale durerilor și să picteze cu ele lumi visate pe pereți care nu mai știau să fie albi.

Cântecul nu și l-a mai putut aminti, dar a încercat mereu să-l îngâne ca să-l aducă înapoi, cum la fel de mult a căutat prin toată muzica pământului să-l regăsească.

Până într-o noapte, când a apărut un păianjen mare pe un alt perete. L-a privit îndelung până când a început să vadă povestea pe care el o croșetase cu fire dintr-o inimă. O poveste despre care păianjenul credea că nu poate fi văzută de nimeni altcineva decât de el. Privind povestea cum știa, pe dinăuntru, a văzut că păianjenul mai avea doar un fir rămas de croșetat și trei secunde. În prima secundă i-a admirat cu fascinație lucrătura fără cusur, în a doua secundă și-a decupat corpul, lăsând mult și multe acolo cât să se poată strecura în afara pânzei și pentru a nu atrage atenția păianjenului cu lipsa sa, iar a treia secundă și-a petrecut-o așteptând desăvârșirea ei. Păianjenul s-a răsucit netulburat pe ultimul fir de inimă și i-a luat forma, clipă în care un cordon cu milioane de fire le-a împletit inimile și instinctele peste toate timpurile, de nimeni n-a mai putut spune cine e cine.

– Cât de frumos mă poate vedea! Și-a spus.
– Ce păcat că eu trebuie să-i scriu sfârșitul! Și-a spus păianjenul.
– De ce ar vrea un străin să-mi facă rău?
– Are aripi pe care aș putea zbura și respira până la capăt.
– Ce oglindă! Dacă aș fi aflat-o mai devreme! Ia s-o întorc.

La vederea frumuseții ființei care nu știa că este, păianjenul s-a înfricoșat și a înfipt nouă săbii în inima din oglindă. Oglinda s-a spulberat în praful lunii, inimile și instinctele li s-au despletit creând un uragan de jur împrejur și au rămas ochi în ochi, lucirea dintre ei dând foc deșertului și lumilor dintre ei.

– Ce e asta?
– Adevărul.
– Eu construiesc iluzii din adevăruri și le știu pe toate. Ce adevăr e ăsta?
– Adevărul pe care l-ai ascuns de tine.
– Și crezi că l-am ascuns degeaba?
– Nu știu, dar nu are legătură cu mine. De ce m-ai vânat?
– De ce nu te-ai lăsat? Nu iubeai oricum viața.
– Mă iubea ea pe mine.

Într-un ciob de oglindă a văzut că ființa păianjen ține la spate a zecea sabie. A inspirat o dată ca să-și aducă curajul înăuntru, a expirat o dată ca să-și redeseneze lumea pe dinăuntru și să-și preschimbe pielea, iar când păianjenul a sărit cu sabia la inima sa, ea s-a rupt în ea, dar nu a văzut și că era un cerc neînchis cu zece tăișuri. Între două clipiri, picături de sânge au început să curgă din inimile amândurora, iar din mijlocul lor s-au rostogolit prin focul nisipului două frânturi.

– Ce tăietură adâncă ne-ai făcut.
– De ce mă urăști atât de mult?
– Tu te urăști. Eu doar nu te contrazic.
– Tu oglindești.
– Tu stăpânești oglinzile.
– Ești un soi mai rău ca mine.
– Sper.

Prin golul din și dintre inimi au pătruns ape din adâncuri neștiute și i-au tras pe fundul lor, unul prin altul. Gol prin gol, carne prin carne, inimă prin inimă. Pe fiecare în altă lume.

– Ce durere înnebunitoare! Între viață și moarte suntem?
– Mai degrabă între moarte și înviere.
– Iartă-mă! Am crezut că adevărul cere sacrificii. Spune-mi ce știi despre adevăr.
– Adevărul e Dumnezeu. Sacrificiile nu sunt necesare. Altceva nu știu.
– Mai iartă-mă o dată. Am crezut că iubirea vine cu un preț. Am o inimă lacomă și pentru iubirea pe care o revendică inima mea am crezut că făcând și pe cineva ca tine preț, o voi primi. Măcar în cele din urmă. Spune-mi ce știi despre inima mea și despre iubire.
– Inima ta e mare, nu lacomă. Iar despre iubire nu-ți pot spune decât ce știu fără să știu cum știu. Iubirea este Dumnezeu. Nimic mai mult decât o alegere.
– Ce fel de alegere?
– Dumnezeu e tot.
– Tot pentru tot.
– Tot pentru tot.

Soarele a luat foc pe cer, toaca a început să bată, un cor de departe a început să cânte o rugăciune, apele și-au stins furia în pământ și pământul s-a transformat într-un nou perete alb pe care a început să se deșire ca un ghem povestea rescrisă dintr-un alt diafilm la care de fiecare parte a peretelui privea un copil un pic mai fericit.

– Crezi că ni se va reface inima până la capăt?
– Acum e deschisă. Am ajuns acasă.
– Singura durere necesară.
– Fără de care am fi rămas o copie.
– O copie a unei copii.
– O răstălmăcire.
– Un cântec cu dezacorduri.
– Pentru ce fel de iubire am plătit tot?
– Pentru singurul fel care există.
– Care?
– Felul pe care nu știm să ni-l imaginăm.

Diafilmul s-a terminat. Peretele a rămas alb. Soarele nopții a devenit pe nesimțite luna zilei. O urmă de muzică a început să se nască dintr-o șoaptă.

– Auzi cântecul?
– Ce cântec?
– Cântecul pe care nu mai știai să ți-l amintești.
– Mă fură somnul. Am împietrit. Nu pot simți și auzi prea bine. Drumul…
– Da… drumul… Hai dormi. Ți-l îngân eu.
– Ce bine! Se poate să te aud în căști? Ar fi mai de aproape.
– Îți promit.
– Ce?
– Că te voi trezi în povestea noastră. Mă auzi?
– Și vei rămâne? Ce bine te aud!
– La nesfârșit.
– La un nesfârșit infinit?
– La un infinit nesfârșit.

By Georgia Mihalcea